Povestea corbului sur ce nu a vrut sa devina negru

A fost odata un stol de corbi ce traiau in ordine si pace sub conducerea celui mai intelept dintre ei, caruia ii spuneau Capetenia. Acesta avea penele cele mai negre si mai stralucitoare si isi dovedise inteligenta in multe ocazii. Membrii stolului aveau mare incredere in el.

Intr-o primavara, in familia Capeteniei iesira din gaoace 7 pui, sase fete si un baiat. Erau tare bucurosi, si el si sotia sa. La inceput, nu observara nimic deosebit, insa pe masura ce puii cresteau si scapau de puf, vazura cum baiatul (cel mai mic dintre ei) parea sa aiba o culoare mai deschisa decat ceilalti. Nu s-au ingrijorat pana in momentul in care puiul a venit acasa plangand din cauza ca rad toti de el si il numesc Surul. Parintii trebuira sa recunoasca atunci ca Surul lor drag era diferit. Nu mai avea nimeni in tot stolul pene gri, nici macar cei mai batrani dintre ei. Negri se nasteau, negri mureau.

Toata intelepciunea ce il facuse sa ajunga seful stolului nu ii era de folos Capeteniei, care nu stia ce sa-l sfatuiasca pe fiul sau. Parintii incercara tot felul de metode, doar-doar ar fi reusit sa inchida culoarea penelor. L-au tinut in intuneric, i-au adus mancare inchisa la culoare, l-au imbaiat in namol – nimic nu a functionat. Intr-un final, Capetenia a luat decizia sa lase lucrurile in voia lor si sa spere ca puiul va deveni intr-o buna zi negru ca toti ceilalti. Cu toate acestea, nu ii fu usor sa ignore glumele si susotelile despre baiatul sau si trebui inclusiv sa isi apere pozitia de sef, pusa la indoiala tot din cauza acelui pui deosebit.

La randul lui, Surul decise ca nici nu vrea sa devina negru. Asa ca astepta rabdator sa invete bine sa zboare si sa isi caute hrana, iar cand se simti suficient de puternic, isi anunta parintii ca pleaca sa gaseasca pe altcineva ca el. Parintii incercara in zadar sa il convinga ca nu are rost, ca ii este mai bine in stolul in care s-a nascut, ca nimeni nu-i va face rau, fiind obisnuiti de-acum cu el. Luandu-si ramas bun, Surul zbura in lumea larga.

Prima zi fu cea mai grea. Inima ii batea tare si intorcea mereu capul spre copacii unde traia stolul sau. A doua zi, deja nu ii mai vedea, ci doar intuia directia in care se aflau. A treia zi, i se paru ca vede un stol de corbi, asa ca zbura intr-acolo. Se dovedira a fi niste ciori destul de neprietenoase. Mai trecura niste zile si incepura sa-l cuprinda grijile. Daca nici macar un alt stol de corbi negri nu gasise, unde avea sa dea peste un corb gri ca el? Apoi se incuraja, spunandu-si: “Nu numai ca voi gasi un corb gri, dar de ce nu si unul cu totul alb?“

La o saptamana de la plecarea de acasa, intalni in sfarsit un corb ce statea linistit pe o craca.

– ‘Buna ziua, ma bucur sa dau de un frate corb prin locurile acestea’, il saluta Surul.

– ‘Bine ai venit pe la noi’, ii raspunse corbul, apoi adauga: ‘Eu sunt Singuraticul, tu cum te numesti?’

– ‘Mi se spune Surul, din cauza culorii mele deosebite’.

– ‘Am vazut o gramada de corbi gri, ce e deosebit la culoarea ta?’ il intreba nedumerit Singuraticul.

– ‘Nici nu stii ce fericit m-ai facut! Toata viata mi-am dorit sa aflu daca mai sunt corbi ca mine. In stolul meu, nu exista si nici nu au existat decat corbi negri. M-au privit mereu ca pe un ciudat. Pot sa ii cunosc si eu pe corbii gri, unde se afla?’, se arata nerabdator Surul.

– ‘Ia-o spre miazazi si ai sa dai de o padurice de foioase asezata langa niste campuri intinse, abia arate. O sa-ti dai seama ca ai ajuns dupa zgomot. Pe mine ma cam obosesc, de aceea plec din cand in cand sa imi aud si eu gandurile. Hai, du-te si lasa-ma!’, i-o taie brusc Singuraticul si se cuibari mai bine pe ramura inverzita.

Surul porni in zbor grabit si ajunse repede la paduricea cautata. Inainte de a se lasa vazut, se opri la ceva departare sa isi traga sufletul. “Ce am sa le zic? Ma vor primi printre ei?” Cum statea asa la indoiala, prin fata ochilor zbura o pasare alba frumoasa si ii lua un pic pana sa isi dea seama ca era tot un corb. Impietrit de uimire ca avusese dreptate, se lua dupa ea si intra in locul acela unde parea ca avea sa gaseasca semeni de-ai sai mai altfel decat cei din stolul lui.

Cand il vazura, se facu liniste. Apoi corbul alb, o fata, i se adresa:

– ‘Cine esti si ce te aduce pe aici?’

– ‘Sunt Surul si vin de la multe zile departare. Singuraticul mi-a zis unde va gasesc. In stolul meu, sunt numai corbi negri si de mic mi-am dorit sa stiu daca mai este cineva ca mine.’

– ‘Eu sunt Indrazneata, ea e Gratioasa, el e Savantul, cel de acolo e Mancaciosul’, incepu ea sa-i prezinte corbi de toate nuantele, de la negru taciune ori gri antracit pana la alb laptos. Erau pana si corbi cu pene in culori vii (i se paru chiar ca vede si o verisoara pasarea paradisului, cateva rude cotofene si ciori cu penaj variat), insa nimeni nu se numea “Coloratul” sau “Albul” si evident, niciunuia nu i se spunea “Surul”.

– ‘Nimeni nu este ca tine, si nimeni nu este ca altcineva’, ii zise Savantul, un corb negru obisnuit, cum ar zice unii.

– ‘Ce iti place sa faci?’ vru sa stie Indrazneata.

– ‘Nu prea stiu’, se intrista Surul. ‘M-a preocupat atat de mult culoarea mea distincta de a celorlalti, incat toata energia mi-am folosit-o ca sa nu las ironiile sa ma raneasca, ca sa ma integrez si ca sa indeplinesc constiincios ce mi se dadea de facut. In drumul meu spre voi am fost cel mai fericit, iar descoperirea stolului vostru ma multumeste intr-un fel pe care nu pot sa il descriu’.

– ‘Ai inima de calator, de cautator’, concluziona Indrazneata. ‘Ce-ai zice daca de azi inainte acesta ti-ar fi numele, “Exploratorul”?’

– ‘Suna exact cum trebuie’, fu de acord Surul, adica Exploratorul. ‘Stiu ce am de facut: ma voi intoarce la stolul meu pentru a le da vestea si a le povesti despre voi si despre ce exista in lume. Apoi ma voi indrepta spre asfintit, am auzit eu ca acolo ar fi niste corbi cu ghearele rosii, tare mi-ar placea sa-i cunosc.’

Zis si facut. Din acea zi, Exploratorul a cutreierat prin lume, a aflat despre multe minunatii si a cunoscut numerosi corbi speciali (si nu, nu culoarea penelor ii facea speciali). In stolul lui de acasa, puii invata acum despre aventurile Exploratorului, de care toti sunt tare mandri.

Capetenia a mai imbatranit, insa nu ii pare rau ca fiul sau nu va prelua conducerea, asa cum ar fi fost dupa traditie. Sora cea mai mare a Surului (cum il alinta ei inca) se dovedise o lidera innascuta. Si cei mai incapatanati corbi din stol trebuira sa recunoasca ca era singura capabila sa ii conduca. Pana la urma, ce isi poate dori un parinte mai mult decat sa-si vada urmasii pe calea ce li se potriveste, iar nu pe cea ce li se pregateste.

Povestea copacului cu radacini adanci si a pasarii cantatoare

A fost odata ca niciodata intr-o padure deasa de la marginea lumii, un Copac falnic, ale carui ramuri se intindeau mandre spre cer. Trunchiul sau se inalta drept, iar radacinile adanci il tineau bine infipt in pamant. Nicio furtuna, nicio batere de vant, oricat de puternice, nu reusisera sa-l doboare ori sa-l vatame.

In ciuda aspectului impunator, Copacul nu atrasese vreo pasare sau vreo alta fiinta a padurii sa-si aseze casa intre ramurile sale. Pasarile poposeau pentru o vreme, veveritele mai sareau din cand in cand pe crengile lui, insa niciuna nu zabovea prea mult timp. Pana cand intr-o zi, o Pasare viu-colorata se aseza pe o creanga de sus, apoi porni sa exploreze coroana copacului, cautand parca ceva. Pasarea arata obosita si dezorientata, iar copacul nu dori sa o sperie, asa ca pastra liniste deplina. Pasarea ajunse intr-o zona potrivita pentru amenajarea unui cuib si dintr-o data paru ca renaste. Incepu sa faca zboruri scurte, adunand cele trebuincioase, si in curand copacul deveni gazda ei permanenta.

Pasarea se simtea asa de bine, incat incepu sa cante. Copacului i se topi inima si, nemaiputandu-se abtine, incepu sa-i vorbeasa Pasarii. Ii spuse cat de frumos canta, ce bine ii pare ca s-a asezat intre ramurile sale, ca e binevenita sa stea cat pofteste si tot asa. Pasarea se sperie putin, dar in scurt timp intre ei se infiripa o lunga conversatie. Parca mereu aveau ceva sa-si spuna. Pasarea ii canta lui, Copacul ii legana ei somnul. Nu mai exista nimeni pe lume in afara de ei doi.

Dupa o vreme, cantecul Pasarii nu mai era atat de vioi si de limpede. Cadea des pe ganduri, iar Copacul n-o putea inveseli nicicum. Intr-o dimineata, isi lua zborul si lipsi intreaga zi. Copacul se simti trist, dar seara isi reveni vazand Pasarea dormind in cuib. Multe zile si saptamani lucrurile se petrecura la fel. Copacul se intrista tare de tot, nici nu ii mai venea sa vorbeasca cu Pasarea. La randul ei, Pasarea venea obosita din calatoriile ei si nu avea chef de discutie. Dupa cateva luni in care abia ca mai schimbase cateva vorbe cu Pasarea cantatoare, Copacul isi dadu seama ca aceasta nu se mai intorsese de ceva timp. In acea clipa, una dintre radacinile sale se rupse.

Cam in acel timp, Zana Padurii, transformata intr-o pasare oarecare, se afla pe acolo ca sa vada cum le merge plantelor si animalelor din acea padure. Zburand pe deasupra Copacului, Zana simti de indata ca ceva nu era in regula. Se opri pe o creanga si intra in vorba, castigand increderea Copacului, care ii povesti totul. Tocmai cand ii zicea ca si-ar dori sa zboare asa ca Pasarea lui, inca o radacina i se rupse, iar trunchiul i se clatina putin. Intelegand ce se petrece, Zana i se arata in adevarata ei infatisare si, punandu-si mainile pe radacinile rupte, le vindeca si le dadu putere. Apoi ii spuse ca in urmatoarele trei zile va putea zbura. La final, Copacul trebuia sa decida daca ramanea copac sau devenea pasare, iar alegerea avea sa fie definitiva.

A doua zi, Copacul se trezi intre crengile vecinului sau, un stejar batran si cam ursuz, asa ca isi lua zborul de indata. La inceput, totul i se paru minunat. Lumea vazuta de sus, vantul trecandu-i printre aripile larg deschise, mirosul aerului tare il incantau. Dupa un timp, incepu sa simta oboseala, asa ca reveni pe pamant ca sa se odihneasca. Nimeri intr-o zona plina de pasari, care faceau o galagie infernala. Zbura mai departe si, pe cand se afla in cautarea unui loc mai potrivit de odihna, il cam incoltira niste pasari rapitoare, de care trebui sa fuga si sa se ascunda rapid. Ajunse intr-o parte a padurii unde macar era liniste. Dar nu pentru multa vreme, intrucat cateva stoluri de gaite poposira si ele acolo; incepu harmalaia. Incepu brusc sa-i fie dor de locul lui din padure, de unde isi tragea hrana prin radacinile adanc infipte in pamant, de unde primea in sine soarele, vantul si ploaia si nimic nu il speria.

Atras ca de un magnet, se indrepta spre acel loc familiar si, cum cele trei zile se apropiau de sfarsit, abia astepta sa-i zica Zanei sa-l faca la loc copac. Nu mica ii fu mirarea cand gasi locul lui ocupat. Un fag se ridicase de nicaieri. Copacul-pasare se aseza pe fag, iar acesta ii spuse cu o voce plina de durere cat il invidia ca poate zbura. Vocea sunand cunoscuta, Copacul realiza ca Pasarea cantatoare era acel fag. Vorbind pe indelete, cei doi isi impartasira trairile si disperarea de a ramane intr-o forma ce le era fiecaruia straina. Isi cerura iertare ca nu s-au purtat bine unul fata de celalalt. Cand veni Zana Padurii, ii gasi promitandu-si sa comunice mereu intre ei si sa incerce sa-si inteleaga reciproc nevoile.

Zana ii preschimba fara sa ii mai deranjeze. Copacul si Pasarea redevenira ei insisi. Indepartandu-se, Zana Padurii asculta cantecul plin de iubire al Pasarii si fosnetul fericit al frunzelor Copacului. Inca doua fiinte aflasera cine sunt cu adevarat. Zambi multumita.

Povestea calatorului si a fetei cu ochi negri

A fost odata un tanar caruia tare ii mai placea sa calatoreasca. Plecase din satul natal de indata ce fusese in stare sa-si poarte de grija, intrucat toti cei dragi murisera pe rand, lasandu-i sufletul pustiit de dor.  Pe unde trecea, nu se imprietenea cu nimeni, ci stabatea lumea de unul singur, purtand in sine teama ca oricine i-ar deveni apropiat va muri in curand.

In drumurile sale prin lume, vazuse multe lucruri demne de povestit. Ce il atragea insa dincolo de orice erau povestile de viata ale oamenilor. Atunci cand se oprea undeva si cineva intra in vorba cu el, il asculta cu atentie, il incuraja din priviri sa nu se opreasca, pana cand omul scotea din el tot ce avea pe suflet. Il multumea sa vada pe chipul acelui om usurarea de a fi spus in sfarsit lucrurilor pe nume.

Seara, cand ramanea singur pe unde apuca sa-si gaseasca culcus, scotea din traista un caiet cu foi albe si asternea pe hartie tot ce aflase, asa cum intelesese el. La final, scria cateva randuri  despre ceea ce simtise el ca ar fi cel mai important pentru fiecare dintre cei pe care ii ascultase.

A doua zi, ii cauta si inmana fiecaruia o foaie care purta mereu titlul: “POVESTEA TA”. Ultima propozitie de pe fiecare din aceste foi, indiferent de povestea omului, era urmatoarea: “Ai grija de ceea ce e cu adevarat important.” Frumos era ca toti acei oameni primeau darul tanarului cu bucurie, si nu de putine ori citeau pe loc ceea ce scria in foaia aceea, multumindu-i cu lacrimi in ochi pentru ca le reamintise despre ce era de fapt viata lor.

Tanarul nu ramanea nicaieri mai mult de o noapte. Avea in el o neliniste cumplita. Deseori ii visa pe cei dragi, pierduti prea devreme, iar cand amintirea lor parea sa paleasca, se trezea brusc cuprins de frica si cu dor de duca. Si dus era. In alt loc, cu alti oameni si alte povesti.

Intr-o zi, ajunse intr-un sat linistit, asezat pe fundul unei vai inconjurate de dealuri impadurite. Pentru prima oara, a simtit ca acolo s-ar putea opri. Intrand in sat, fu mirat lipsa locuitorilor. Insa descoperi repede ca acestia se adunasera in piata din mijlocul satului la o sezatoare in jurul unei stanci pe care sedea un batran. Langa el, tanarul vazu o fata frumoasa, cu ochi mari si negri precum o noapte adanca de iarna. Dar pricvirea ei nu era rece, poate putin trista.

Batranul povestea cu voce domoala, iar publicul parea captivat de ceea ce spunea. Apropiindu-se, tanarul incerca sa asculte, ca sa inteleaga despre ce era vorba. Aproape ca inlemni dandu-si seama ca batranul le spunea despre calatoriile lui prin lume si oamenii intalniti, ce ii impartaseau povestile lor de viata. Tanarul se vazu parca pe sine peste zeci de ani in batranul acela.

Tocmai incepuse o ultima istorie, caci se lasa seara, si intr-adevar tanarul vazu cum soarele disparea dupa dealuri scaldandu-i intr-o lumina blanda. “Ce iute trece timpul cu povesti”, se mira tanarul. La un moment dat, batranul se intrerupse din povestit si, intorcandu-se catre fata de langa el, o intreba: “Adu-mi aminte, draga mea, cum s-au intamplat lucrurile aici.” Langa tanar, doi sateni incepura sa susoteasca intre ei: “S-a cam ramolit Batranul Calator, daca a ajuns sa vorbeasca cu aerul.” Tanarul nu intelegea aceste vorbe. Doar era o fata acolo, care ii soptea batranului la ureche! Chiar atunci, fata il privi in ochi, iar el simti o durere ascutita in inima si frica aceea imensa de pierdere si moarte ce ii chinuia noptile.

Se intoarse sa fuga. In graba lui, trecu pe langa o batrana care il apuca de brat si ii zise: “Si tu o vezi, nu-i asa? Moartea?” Nu statu sa-i raspunda. Merse cat de repede si de mult putu ca sa se indeparteze de locul acela.

Cateva zile se feri de asezarile omenesti. Isi gasi adapost pe campii ori in padure, oriunde putu sa fie singur ca sa se gandeasca la ce i se intamplase si sa se linisteasca. Hotari ca totul fusese o inchipuire, caci probabil oboseala drumurilor fara intrerupere de ani de zile il ajunsese in ziua aceea pe care o dorea uitata.

Isi relua obiceiul de a se opri in sate, pentru a culege si darui inapoi povestile oamenilor. Nu reusi insa sa scape cu totul din visele lui de ochii aceia negri si patrunzatori, ce parca il citisera pana in strafundul sufletului.

Intr-o buna zi, intrand intr-un sat nou, i se paru ca o zareste pe Fata cu Ochi Negri. Un copil plapand se apropie de ea, iar fata ii zambi si se apleca sa-l cuprinda in brate. Copilul rase si o imbratisa fara frica. “Nu se poate sa fie Ea”, isi zise tanarul. “De Ea le e frica tuturor”, isi continua el gandurile. Atunci privirile li se intalnira si isi dadu seama ca gresise. Ea era. Dar uitandu-se cum il tine pe acel copil, ocrotindu-l si mangaindu-l cu drag, il cuprinse o liniste pe care nu o mai simtise niciodata. Fata ii zambi larg, iar linistea aceea se transforma in ceva ce nu stia cum sa numeasca, insa era pur si simplu exact ceea ce avea nevoie.  Se apropie de fata si de copil si intra in vorba cu ei. Deodata, se auzi o voce de femeie strigand la copil sa vina acasa si sa nu mai stea la taclale cu barbati necunoscuti. Copilul, ascultator, pleca la mama sa.

“Copiii ma vad pentru ca ei nu au frica”, ii explica simplu fata. Atunci tanarul realiza ca ceea ce simtea era exact lipsa fricii de moarte. “Tinere Calator, cei ca tine fac un mare bine oamenilor”, continua ea. “Oamenii care stiu ce este important in viata, traiesc mai frumos, folosind timpul lor cu chibzuinta, si mor impacati ca au trait o viata fericita. Continua ceea ce faci, iar eu voi fi mereu alaturi de tine, pana in ultima clipa”, ii mai spuse, luandu-l de mana.

Atingerea ei era calda si vindecatoare. Aflase in sfarsit ce era important pentru el, iar viata capatase lumina si sens. Moartea ii devenise prietena si insotitoare in viata*, si totul era bine.

---

* Titlul initial al acestei povesti a fost: “Povestea calatorului insotit de moarte”. Poate ca unii s-ar fi speriat si nu ar fi citit-o, iar eu cred ca ar fi fost pacat.

Povestea motanului cu noua vieti

A fost odata un motan cu ochi patrunzatori si blana matasoasa ce-si ducea zilele urmarind cu atentie ce se petrecea pe afara, de la fereastra casei in care locuia impreuna cu stapana lui, o batrana bolnava, care mai mereu statea intinsa in pat.

Era un motan batran, vazuse multe in cele opt vieti ale sale, iar acum se pregatea sa o incheie pe cea de-a noua si se gandea la ce avea sa urmeze dupa aceasta a noua moarte. Avea din ce in ce mai des nostalgia vietii pe pamant, caci ii erau dragi oamenii si felul cum traiau. Mai ales ii placea sa-i vada iubindu-se, caci atunci aveau o lumina speciala in ei, care pe motan il atragea in mod deosebit. Stia si ca sunt multe rele in lume, caci intalnise destui oameni cu suflete reci in vietile lui anterioare.

– ‘Ce faci acolo, pisoi’ – se auzi strigat de stapana lui. ‘Hai si la mine sa te mangai putin.’

Cobori de pe pervaz si se duse imediat la ea in pat. De acum intelegea bine vorbele oamenilor si mereu raspundea chemarilor lor de a-l mangaia, caci tare mult il bucurau atingerile lor. Gandindu-se la inceputul vietilor sale, isi dadu seama ca fetita care ii fusese prima stapana il invatase cuvintele. Mica fiind, invata sa vorbeasca si exersa cu el tot timpul. Fusese o perioada tare frumoasa din viata lui. Nu-si amintea de mama lui si de tata nici atat. Insa ii ramasese in minte o zi calda de vara cand mainile blande ale fetitei de doi ani il luasera in brate si nu ii mai dadusera drumul pana cand parintii acesteia acceptasera sa il ia de pe strada si sa il aduca in casa lor. Sapte ani trecura ca o zi. O urmari pe fetita crescand si descoperind lumea, mergand la gradinita, apoi la scoala, apoi…nimic. Masina care a lovit-o mortal i-a luat si lui prima viata.

Dintr-o data s-a trezit in casa unui barbat singur si trist cu care a stat doi ani, timp in care a asistat la doua incercari de sinucidere. Motanul ar fi vrut sa-l poata ajuta, insa indiferent cat ii statea prin preajma si incerca sa-i absoarba durerea, nu putu sa il salveze. A treia oara i-a reusit sa termine socotelile cu lumea.

Si asa a ajuns la un cuplu de tineri casatoriti, plini de viata, care l-au rasfatat peste masura. Neavand copii, il tratau pe el ca pe unul si nu-si amintea sa-i fi lipsit vreodata hrana sau dragostea lor. Pana intr-o zi, cam in al cincilea an de cand traia cu ei, cand s-au intors tristi de undeva care se numea “spital” si stapana lui a inceput sa se schimbe. A slabit mult, era mai tot timpul fara putere, vomita mult si mergea destul de des in locul acela “spital”. Venea de acolo epuizata si avand un miros ciudat. A dus-o asa trei ani lungi si chinuitori pana cand a renuntat.

Atunci a inteles ca existenta lui era legata de cea a celor care-i erau destinati sa-i fie stapani. A urmat un cuplu in varsta cu multi copii si nepoti, care ii vizitau des, astfel incat casa era mereu plina si debordand de veselie. Mereu se gasea cineva sa-l traga de coada, dar motanul nu se supara, dimpotriva se molipsea si el de veselia lor si alerga prin casa ca un nebun.  Cei doi batrani au primit intr-o zi un cadou si au plecat in excursie cu ceva care zbura ca pasarile – un “avion”. Nu i-a mai vazut niciodata.

In familia urmatoare a avut o viata linistita. Chiar prea linistita. Era un cuplu cu copii mari, la “facultate” (acesta era un loc unde se pare ca isi invatau meseriile de doctor si, respectiv, de inginer).  Aveau acelasi program in fiecare saptamana. Cand se schimba ceva, era un pic derutat, dar astfel de schimbari nu erau dese. Cea mai agitata zi a fost aceea in care sotul a anuntat-o pe sotie ca pleaca de acasa. A fost o discutie aprinsa, cateva plansete, apoi liniste. El a ramas in casa si a facut tot posibilul sa o inveseleasca, facand tot felul de giumbuslucuri de mata. Uneori ii aducea un zambet slab pe buze, dar de cele mai multe ori lacrimile erau mai puternice. S-a topit pur si simplu din picioare.

Dupa linistea aceea, ce a urmat a fost un cosmar. Un barbat violent, care mirosea tot timpul a bautura, avea cate o nemultumire la tot ce ii oferea sotia. Si ea si copiii erau inspaimantati. Si el isi lua picioare in spate una-doua. Intr-o seara, barbatul a inceput sa o loveasca pe femeie atat de tare, incat motanul nu a putut sta de-o parte, si a inceput sa-l zgarie si sa-l muste. S-a trezit aruncat in aer. Apoi a vazut-o si pe femeie la podea, si apoi…intuneric.

Dupa aceea, aproape ca nu-si amintea nimic. Doar e baiatul cu ochi mari ce-l scarpina intre urechi si o explozie puternica.

Urmatoarea viata a fost una de hoinar. Stapana lui, o femeie bogata, necasatorita si fara copii, era mereu pe drumuri si il lua cu ea peste tot. Douazeci de ani a calatorit prin lume si a cunoscut-o cum putini oameni au ocazia sa o faca. Nu stia nici acum cum disparuse, poate din cauza ca ultima lor calatorie fusese o croaziera.

Asa ajunsese in final in casa batranei. Nu era de mult acolo, poate de un an. Poate ca era atmosfera din casa ori poate ca si pe el il ajunsese varsta, insa simtea ca nu mai e atat de sprinten ca odinioara. Cel mai mult ii placea sa stea pe pervaz si sa doarma ori sa priveasca activitatea din parcul de vizavi.

Vazand ca batrana adormise, se intoarse la postul lui de observatie. Imediat, o zari din nou pe fata aceea frumoasa si blanda care hranea porumbeii. Venise ca de obicei in parc cu rucsacul ei micut in spate. Motanul nu-si explica de ce, de cand o vazuse prima oara in urma cu o luna, nu-si putea dezlipi privirea de ea. Ii urmari ca intotdeauna miscarile gratioase ca de felina si zambetul cu care intampina pasarile venite sa manance boabele raspandite in fata bancii. Privi apoi cum scoase o carte si incepu sa citeasca netulburata de agitatia din jur.

Profitand de faptul ca fereastra era deschisa, sari in strada si se duse la ea. Surprinsa, fata se opri din lectura si il privi in ochi. Se apleca si il lua in brate, iar motanul simti ceva ce nu stia sa defineasca, caci era un amestec de siguranta, de emotie – ceva care il facea sa nu mai vrea sa plece de langa ea. Insa dupa un timp fata ii spuse ca si cum ar vorbi cu un om:

– ‘Imi pare rau, dar trebuie sa plec. Multumesc ca mi-ai tinut companie. Hai sa te duc acasa’ si incerca sa vada ce scrie pe zgarda lui.

Insa el nu o astepta, fugi spre casa aflata in apropiere si se urca pe pervaz, folosindu-se de o planta cataratoare. Sari in camera ca sa nu fie nevoit sa o vada cum pleaca.

Cateva zile, fata nu mai veni in parc, iar motanul fu trist peste masura. Cand o vazu revenind, sari pentru cateva minute prin casa si apoi fugi spre ea cu sprinteneala unei pisici tinere. Prietenia infiripata intre ei putea parea ciudata cuiva din afara, insa pentru niciunul dintre ei nu era ceva ciudat in felul cum isi ‘vorbeau’. Motanul afla ca fata scria recenzii despre carti, astfel incat avea permanent ceva de citit. Incepu sa comenteze cartile adresandu-i-se motanului si devenea extrem de insufletita cand ii povestea actiunea si ce gasea bun in constructia cartii respective. Motanul ii raspundea, insa desigur ca ea auzea numai un mieunat pe diferite tonalitati, lucru care il infuria putin. Din ce in ce mai des ii venea in minte dorinta de a fi si el om, pentru a putea sa vorbeasca cu ea in mod real, sa-i impartaseasca ideile. Si mai avea o dorinta care-l speria putin: sa o tina si el in brate.

Intr-o zi, fata sosi in parc mai tarziu ca de obicei si, captivata de carte, nu isi dadu seama ca se facuse aproape seara. Parcul deveni in scurt timp pustiu. Pregatindu-se de plecare, nu observa barbatul care se apropie decat atunci cand incerca sa-i smulga rucsacul. Fata tipa si trase de rucsac, iar motanul sari pe atacator si il musca, apoi isi infipse ghearele cat putu de tare si il zgarie. Barbatul se sperie si fugi, insa nu inainte de a lua motanul si a-l arunca de pamant cu putere. Fata se repezi sa-l ajute, insa nu avu ce sa faca decat sa il vada respirand din ce in ce mai greu. Durerea era insuportabila, dar in curand amorti si se simti din ce in ce mai usor. Cu mainile fetei pe el si privind-o in ochi, motanul muri fericit stiind ca ea este bine. In patul sau, batrana adormi si ea pentru totdeauna.

Printre lacrimi, fata ii sopti ca ii este foarte drag si ca-i va lipsi enorm. In clipa aceea, motanul disparu sub privirile ei uimite, iar in locul lui aparu un tanar ai carui ochi purtau in ei toata caldura si dragostea de care este capabil un om. Sau un motan care a trait printre oameni noua vieti.

Povestea pescarusului mereu flamand

 

Foto: Ioana-Steluta Manea (Micul Print)

A fost odata o comunitate de pescarusi ce-si ducea zilele intr-o zona salbatica si neprimitoare. In apropiere se mai gaseau si alte comunitati similare, cu care purtau din cand in cand lupte pentru resursele de mancare, insa in general viata lor era netulburata de alti dusmani.

Intr-o buna zi, veni pe lume intr-una din familiile din aceasta comunitate un pui de pescarus cu un penaj deosebit de al celorlalti. Era de o culoare albastru inchis si in lumina capata o stralucire ce atragea privirile tuturor. Intreaga comunitate se bucura de aparitia acestui pui de pescarus. Cu totii cunosteau legenda care prevestea ca aparitia unei astfel de fiinte ar aduce o perioada de prosperitate pentru membrii comunitatii. Aceasta intrucat se spunea ca acest pescarus avea sa creasca mare si puternic, sa isi protejeze semenii si sa ii ajute sa captureze hrana pe saturate.

In asteptarea momentului in care Pescarusul Albastru avea sa realizeze acele lucruri prevestite, comunitatea se mobiliza pentru a-i crea puiului toate conditiile pentru a creste sanatos si fericit. El era primul care era hranit din captura zilei, si era hranit pe saturate. Mai multe pescaruse-mamici aveau grija de penajul sau sa fi mereu curat. Fiecare pescarus cu care venea in contact ii pomenea cat de grozav avea el sa fie. Singurul care nu privea cu ochi buni acest tratament preferential era Pescarusul Batran, cel mai vechi si respectat membru al comunitatii, care folosea orice prilej sa le atraga atentia ca era nevoie de alte metode pentru ca Pescarusul Albastru sa ajunga o pasare de nadejde, independenta si curajoasa. Nimeni nu vru sa-l asculte, socotind ca batranul se simtea putin invidios ca nu mai era cel mai important in comunitate.

Crescand, Pescarusul Albastru deveni o fiinta lacoma si nesabuita. Astepta sa fie servit, manca tot ce primea sau gasea fara sa imparta cu nimeni, de parca ar fi fost tot timpul flamand. Incepusera sa-i placa pescarusele, si pe multe le amagea cu promisiuni de iubire, parasindu-le imediat dupa ce isi satisfacea poftele. Multe plansete si suspine se auzeau in familiile din comunitate din aceasta cauza. Parintii incercara sa-i explice ca nu mai poate proceda in acest fel, ca a venit timpul sa se maturizeze si sa isi ocupe locul in comunitate. In zadar. El radea, le promitea ca lucrurile se vor schimba, insa in realitate nu se intampla nimic diferit.

Intr-o iarna grea, prinsera cativa pesti mari si tocmai se bucurau de reusita cand ii atacara niste pescarusi din alta comunitate, care le furara aproape intreaga prada. In tot acest timp, pescarusul-minune fu de negasit. Suferira mult de foame in zilele urmatoare si multi incepura sa se uita cam urat la Pescarusul Albastru, care nu parea sa aiba vreo problema. Curand aflara si de ce. Isi ascunsese mancare si zbura pe ascuns sa se hraneasca, nepasandu-i de nevoile celorlalti. Aceasta descoperire puse capac.

Mersera la Pescarusul Batran sa se sfatuiasca ce e de facut. Acesta ii asculta cu atentie si, dand din cap cu intelegere, le spuse ca ar avea o solutie, dar ca este una drastica si ca trebuie acceptata si aplicata de toti, uitandu-se in special spre parintii Pescarusului Albastru. Avand incuviintarea tuturor, pusera la cale un plan.

Cum treceau in continuare printr-o perioada dificila in ceea ce priveste hrana, iar Pescarusul Albastru cerea cu obraznicie sa-si primeasca cel dintai portia, Pescarusul Batran il lua deoparte intr-o zi si ii destainui ca el stie un loc unde se afla adunata mancare, dar ca el fiind in varsta nu poate ajunge acolo. Il intreba daca ar fi dispus sa mearga impreuna si sa recupereze acea hrana, iar Pescarusul Albastru fu de acord, gandindu-se ca ii va fi usor sa scape de batran si sa pastreze totul doar pentru el.

Plecara a doua zi in zori si zburara pana la o coasta inalta si stancoasa. Acolo Pescarusul Batran ii arata o intrare destul de ingusta, zicandu-i ca acolo se afla ceea ce cautau. Increzator, Pescarusul Albastru patrunse in acel spatiu, incercand sa se obisnuiasca cu obscuritatea. In spatele sau auzi o bufnitura si, intorcandu-se descoperi ca intrarea fusese acoperita cu o impletitura solida, ce lasa sa patrunda lumina si aerul, insa il tinea blocat inauntru. Realiza intr-o clipa ca se afla in pericol si incepu sa se zbata disperat si sa loveasca cu ciocul in impletitura, incercand sa o dea la o parte si sa iasa. Fara succes insa. Pescarusii, care fusesera ascunsi in spatele stancilor, o fixasera bine.

Pescarusul Albastru striga din toate puterile si arunca vorbe manioase si blesteme catre ceilalti. Si tot se repezea spre iesire crezand ca poate va ceda. Obosit, se prabusi pe sol si isi trase rasuflarea. Auzi atunci vocea Pescarusului Batran care-i spunea ca ei nu doresc sa-i faca niciun rau, dar ca il vor tine acolo pana va intelege de ce fusesera nevoiti sa faca acest lucru si ce anume are de schimbat el pentru ca sa poata fi eliberat.

Urmara zile teribile pentru Pescarusul Albastru. Era furios pe tot si toti si nu intelegea ce i se intampla. Renunta sa mai loveasca in ferecatura. Foamea si setea incepura sa-i dea tarcoale. Dintr-o data, incepu sa planga. Si planse si planse pana ce nu mai avu lacrimi si putere sa se miste. Cazu intr-un somn adanc pentru cateva ore. Avu un vis in care ii aparu un pescarus foarte asemanator lui, cu penaj albastru stralucitor. Acesta nu ii transmise decat un mesaj foarte scurt, si anume ca poate fi ceea ce este.

Pescarusul Albastru se trezi brusc revigorat. Se ridica si se plimba putin, gandindu-se la viata lui de pana acum, la felul cum fusese crescut, la felul cum se purtase. Primise atat de multe din partea tuturor si nu daduse nimic de la el. Simti pentru prima data vinovatie, rusine, remuscare. Trecu insa peste aceste sentimente si isi zise hotarat ca el nu era astfel. Dar cum era de fapt, nici asta nu stia… Stand in liniste si reflectand, auzi susurul unei ape si simti parca o adiere de vant. Isi dadu seama atunci ca se afla intr-un fel de pestera cu doua capete.

Se afla in fata unei alegeri. Putea sa ramana langa gura pesterii pe care intrase, unde avea lumina si siguranta ca semenii sai vor veni sa-l scoata. Ori putea descopere apa si sa-i urmeze cursul pana la cealalata gura a pesterii. Nu-i lua mult sa se decida. Arunca o ultima privire spre lumina si se intoarse pornind in intuneric sa strabata pestera. Fiecare pas il facea cu mai mult curaj si, desi intunericul il apasa ca o povara fizica, avea in sine convingerea ca va reusi. Gasi raul subteran, bau apa pe saturate, iar apoi merse de-al lungul lui pana aproape ca nu-si mai simti picioarele.

Chiar cand era gata sa cedeze, zari o licarire de lumina. Cu forte reinnoite, parcurse distanta ce il mai separa de iesire si in scurt timp vazu lumina soarelui. Planse din nou, de data aceasta de bucurie. Se simtea ca si cum s-ar fi renascut. Dadu sa zboare, dar aripile nu-l ajutara. Cauta in jur si manca ceva ce fu norocos sa gaseasca. Intremat, se pregati de zbor. Ii trecu pentru un moment prin gand ca poate zbura oriunde in lume, ca poate supravietui oricaror circumstante. Nu era nevoit sa se intoarca in comunitatea unde se nascuse. Dar era ceea ce voia, din toata inima. Era destinul sau.

Mare fu mirarea tuturor cand un pescarus frumos si puternic ateriza in mijlocul lor. Dupa cateva clipe de nedumerire, Pescarusul Batran fu primul care il recunoscu si veni spre el cu aripile deschise, imbratisandu-l strans si urandu-i bun sosit. Parca isi daduse seama ca printre ei revenise un alt pescarus decat cel pe care il pacalisera sa intre in pestera. Urmara parintii Pescarusului Albastru si apoi toti ceilalti.

Il rugara sa le povesteasca prin ce trecuse. Pescarusul Albastru le prezenta o versiune scurta, fara inflorituri, fara sa se laude. Si cu putin umor. Aceasta le demonstra tuturor ca Pescarusul Albastru care se afla atunci printre ei  era cel asteptat si anuntat de legende.

Si nu s-au inselat.

Foto: http://www.focuslight.ro

Povestea ingerului ramas printre oameni

A fost odata un inger care tare ii mai indragea pe oameni.

Ii placea in special un sat cu oameni harnici, dar saraci, care munceau cat era ziua de lunga la camp sau prin gospodarie, aveau grija de animale, isi lucrau obiectele de imbracaminte si isi faureau uneltele. Nimic nu le venea de-a gata.

Si totusi, oamenii aceia nu erau aproape niciodata tristi. Organizau petreceri si se veseleau impreuna la nasterea copiilor, la nunti, la aniversari sau in alte ocazii. La inmormantari, pastrau momentele de liniste cuvenite, dar apoi la pomana isi aduceau aminte de cel plecat si gaseau un motiv sa rada de intamplarile traite impreuna. Pana si cimitirul din satul lor era cunoscut sub numele de “Cimitirul Vesel”[1]

Cimitirul Vesel; sursa foto: turistmm.ro

Intr-o zi, ingerul l-a rugat pe Dumnezeu sa-l trimita pe pamant ca sa traiasca printre acei oameni. La inceput, Dumnezeu nu a vrut, caci cine mai auzise de asa ceva? Apoi, la insistentele ingerului, Domnul i-a indeplinit rugaciunea, insa l-a avertizat ca sederea lui pe pamant nu este permanenta, ci reprezinta doar o incercare pentru ca ingerul sa vada ca lucrurile sunt diferite in realitatea de zi cu zi de cum se vad din Ceruri.

Apoi Dumnezeu l-a intrebat unde anume in sat ar fi vrut sa ajunga. Ingerul i-a raspuns ca la cine stie El ca ar avea mai mare nevoie de ajutor. Dupa cateva clipe, ingerul s-a trezit transformat intr-un barbat cu varsta in jur de 25 de ani, la poarta unei case izolate din satul dorit.

A intrat in curte si a batut la usa. I-a deschis cu precautie o tanara frumoasa de vreo 20 de ani, cu par lung si negru si ochi caprui, careia i se citea oboseala pe fata.

– “Cine esti, straine”, a intrebat ea, “si cum ai ajuns aici? Trebuie sa te fi ratacit, caci casa noastra e departe de drumul principal”.

– “Sunt om bun, nu te teme”, o linisti ingerul. “Am nevoie de adapost, caci s-a lasat noaptea si nu mai ajung in alta parte.”

Fata il lasa sa intre. Patrunse intr-o incapere incalzita de o soba cu lemne, unde 5 capete de copii sub 10 ani se intoarsera spre el si apoi 12 ochi il privira cu maxima curiozitate. Le zambi si se prezenta:

– “Sunt Angelo si vin de departe. Va multumesc ca m-ati primit. Poate va voi fi si eu de folos la ceva.”

– “Eu sunt Margareta sau Marga, iar ei sunt fratii si surorile mele. Parintii nostri au murit si de un an am doar eu grija de ei”, interveni fata, gandindu-se ca numele i se potrivea perfect acelui tanar blond cu ochi albastri. “O sa dormi pe jos in camera cu cei trei baieti. Eu cu fetele dormim aici. Mai aveam o camera, dar s-a prabusit acoperisul si nu am avut cand sa-l repar sau sa rog pe cineva sa ma ajute.”

– “Nu-i nimic, voi dormi acolo, nu ma deranjeaza sa bata vantul”, o asigura ingerul.

– “Dar e frig, nu esti adapostit, aproape ca dormi sub cerul liber. Nu pot sa te las, ce fel de gazda as fi?” se supara putin fata.

– “Mie imi place mult de tot sa vad cerul, voi fi in regula”, o calma el cu vocea lui blanda.

Dupa vreo doua ceasuri in care statura de vorba si se jucara cu copiii ca si cand se cunosteau cu totii dintotdeauna, toata lumea merse la culcare.

Lui Angelo, inca obisnuit cu viata de inger, nu-i venea somnul. Asa ca se apuca sa caute prin camera si avu noroc sa gaseasca doua cutii cu unelte si materiale depozitate acolo. Probabil ca Marga le pusese special ca sa le aiba la indemana cand avea sa repare acoperisul. Ingerul nu mai statu pe ganduri si, facand cat mai putin zgomot cu putinta, repara el spartura, asa cum se pricepu, caci ii vazuse de-a lungul secolelor pe oameni facand astfel de lucrari. Dar una era vazutul, alta era facutul, astfel incat atunci cand termina, aproape ca se dusese noaptea. Se aseza pe patul improvizat si adormi cateva ceasuri, pana ce soarele ii atinse pleoapele.

In casa se auzea forfota, iar ingerul presupuse ca fata se trezise de cand se crapase de ziua, cum faceau de regula toti satenii. Sari in picioare si merse in camera principala. Acolo se lua micul-dejun. O farfurie si un tacam erau pregatite si pentru el.

Dupa masa, Angelo o intreba pe Marga cu ce ii poate fi de folos. O anunta ca reparase gaura din acoperis si inima ii tresari cand un zambet larg ii rasari fetei pe chip la aflarea vestii. Atunci ea indrazni sa-l roage sa o insoteasca in gradina unde era nevoie sa fie refacut gardul.

In zilele urmatoare, ingerul gasi tot felul de lucruri de facut si reparat in gospodarie. Se imprieteni cu toti copiii, care se dovedira ajutoare de nadejde la toate activitatile.  Niciunul nu voia sa mai plece de langa el.

Seara spuneau povesti la gura sobei. Angelo avea multe istorisiri si foarte diferite, adunate firesc in indelungata sa existenta. Cu totii il ascultau fascinati.

Odata Angelo lucra singur in gradina, in timp ce copiii dormeau de dupa-amiaza. Dumnezeu ii facu o vizita si il intreba daca a vazut destul din viata omeneasca. Ingerul ii povesti cu entuziasm despre cum relationeaza cu baietii si fetitele din familie. Dar Dumnezeu ii reaminti cat de multi oameni ar avea de ocrotit in viitor indeplinindu-si misiunea de inger. Insa Angelo ii raspunse ca simtea o mai mare bucurie fiind acolo prezent in viata acelor copii decat simtise fiind ingerul pazitor al vreunui om, caci nicicand nu fusese atat de apropiat de o alta fiinta.

Dupa cateva zile, Dumnezeu veni din nou pe pamant. Il gasi pe Angelo la o petrecere campeneasca, sprijinit de un copac retras si privind la dansul satenilor. In hora era si Marga. Ingerul ii urmarea cu atentie pasii neobositi si miscarile gratioase. Copiii alergau voiosi prin jur. Domnul il intreba pe inger daca e gata sa se intoarca, insa el refuza, zicand ca ii e foarte bine unde se afla. Atunci El ii reaminti ca ramanand pe pamant isi va pierde aripile si nu va mai putea zbura, asa cum ii placea sa o faca. Angelo ii marturisi ca traiul printre oameni il umplea de un sentiment de fericire de parca plutea. Nici nu mai avea nevoie de aripi pentru ca sufletul lui sa zboare.

Dupa inca o vreme, Dumnezeu cobori in sat pentru a-l lua pe inger inapoi. Acesta se afla la targ, unde pe o taraba insirasera obiecte lucrate de mana de Marga si copii, pe care le ofereau in schimbul altor obiecte necesare in gospodaria lor. Angelo ii comunica hotararea de a ramane definitiv pe pamant. Domnul ii reaminti ca oamenii sunt muritori si ca astfel el ar imbatrani si ar muri intr-o zi. Uitandu-se spre fata, zambi si ii spuse Lui ca renunta bucuros la nemurire pentru o viata plina de iubire petrecuta langa acea femeie si familia pe care o gasise acolo.

Vazand acestea, Dumnezeu isi lua ramas-bun si ii reaminti cu blandete ca se vor revedea la dreapta judecata.

– “Ai fost un inger bun, vei fi un om bun”, mai zise El si se intoarse la Ceruri, lasandu-si pentru prima data unul din ingeri sa fie cu totul si cu totul Om.

Aripi de inger; sursa foto: wallpapercave.com

---

[1] Cimitirul Vesel este un loc care exista in realitate in nordul Romaniei, in localitatea Sapanta, regiunea Maramures. Mai multe informatii puteti gasi pe Wikipedia

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimitirul_Vesel_din_S%C4%83p%C3%A2n%C8%9Ba

Povestea iubirii dintre un lup si o caprioara

In vremuri demult uitate, era o padure fermecata in care toate animalele traiau in pace si in armonie cu natura. Ele se puteau insoti cu orice alt animal si nu putine erau familiile alcatuite din specii diferite.

Printre acele animale se afla un lup de o frumusete remarcabila. Avea o blana deasa si lucioasa, trup solid si picioare puternice cu care alerga mai departe si mai repede ca oricine. Totodata, avea o inima sensibila la necazurile celorlalti si niste ochi mari si patrunzatori cu care vedea dincolo de aparente. Firea sa de lup il purta adesea prin cele mai indepartate colturi ale padurii, unde ii placea sa petreaca destul de des in singuratate.

Mai mult decat sa fie singur insa, lupului ii placea sa aiba un loc stabil, asa ca revenea mereu la haita lui numeroasa. Avand o familie atat de mare, resursele lor erau limitate. Asa se face ca ei isi pusesera speranta intr-o uniune a lupului cu o ursoaica singura la parinti dintr-o familie foarte instarita. De altfel, ursoaicei ii cazuse cu tronc lupul, asa ca toata lumea se pregatea de nunta.

Lupul insa nu vedea ce lucruri i-ar putea lega pe el si ursoaica pentru a intemeia o familie fericita. Pe ursoiaca nu o interesa decat cum ii va arata barlogul dupa casatorie si cati pui va aduce pe lume si pregatise deja zeci de planuri despre ce lucruri avea sa faca pentru pui si impreuna cu ei. Viitorul pentru ursoiaca era sa stea cu puii si sa-i ingrijeasca, nimic mai mult. Or, altfel vedea lupul viata de familie. Si el isi dorea sa aiba pui, dar si pe cineva cu care sa faca lucruri impreuna, lucruri obisnuite, dar si unele nebunesti, pe cineva care sa-i cunoasca visurile si care sa-l sprijine la nevoie.

Lupul se simtea din ce in ce mai impovarat de asteptarile familiei si nimeni nu parea sa bage de seama prin ce trece. Asa se face ca se gasea adesea ratacind prin padure, desi tot ce ar fi vrut ar fi fost sa vorbeasca cu cineva si sa simta conexiunea cu o alta fiinta.

Intr-o buna zi, intr-unul din locurile descoperite in plimbarile sale solitare vazu o caprioara necunoscuta. Era un exemplar delicat, cu ochi mari si blanzi in care se citea tristetea. Caprioara se sperie la vederea lupului si vru sa plece, facand cateva salturi care o indepartara putin de el. Lupul o ruga sa ramana si sa nu-i fie frica de el. Dupa cateva clipe de nehotarare, caprioara se reapropie. Lupul ramase tintuit locului privindu-i miscarile gratioase.

Dupa o usoara stanjeneala, caprioara i se adresa cu indrazneala, intrebandu-l daca locul acela putea fi impartit, caci si ei ii era pe plac. Lupul ii raspunse ca nu avea niciun drept asupra acestuia, ba chiar ca i-ar prinde bine tovarasia cuiva. Auzind aceasta, caprioara ii zambi larg, iar in acel moment lupul simti in suflet ca intalnise pe cineva care-i semana.

Din ziua aceea, cei doi venira la locul ‘stapanit’ in comun de cate ori gaseau putin timp liber. Uneori se intalneau, alteori nu. Atunci cand se intalneau, se simteau extraordinar impreuna. Conversatia curgea firesc, fiecare se prindea de glumele celuilalt si radeau mult la poante sau din te miri ce, dar cel mai important era ca le venea usor sa vorbeasca despre ei si problemele lor, stiind ca gasesc in celalalt un ascultator atent.

Devenind prieteni, lupul ii povesti despre situatia in care se afla. Astfel aflara ca experientele prin care treceau erau relativ asemanatoare.

Tatal caprioarei era foarte dedicat puilor, ai caror pasi ii controla neincetat. El isi manifesta zilnic nemultumirea fata de firea visatoare a caprioarei si mai ales fata de ceea ce numea el lipsa de fermitate in realizarea planurilor stabilite, dar pe care caprioara o considera a fi o rigiditate exagerata si inutila.

Mama caprioarei avusese o fire calda si vesela, pe care caprioara o mostenise. Tatal caprioarei se purta foarte distant cu mama ei, respingandu-i incercarile de apropiere, astfel ca in timp aceasta deveni incet-incet retinuta si plina de nostalgie. Era complet in puterea sotului si nu i se opunea in niciun fel.

Intr-o zi, insusi printului padurii, un cerb falnic si puternic, ii cazura ochii pe caprioara si isi puse in gand sa o ia de sotie. Ii vorbi tatalui ei despre intentiile sale, iar acesta fu deosebit de incantat. Din acel moment, caprioara nu mai auzi decat ce sot minunat ar fi cerbul si ce onoare ar fi pentru caprioara si familia ei sa-i dea mostenitori printului.

Caprioara fu insa ingrozita de aceasta perspectiva, caci stia ca cerbul avea vointa de fier si nu accepta ca lucrurile sa se faca altfel decat cum considera el ca trebuie sa se faca. Pe langa aceasta, din interactiunile cu cerbul, caprioara realiza ca acesta ii semana tatalui sau in multe privinte, asa ca nu-si putea imagina o viata fericita alaturi de el. Ideile caprioarei de a-si educa puii in felul ei non-conformist, invatandu-i sa-si asculte emotiile la fel de mult precum gandurile, s-ar fi lovit de cerb ca de o stanca de neclintit. Ea avea nevoie de cineva flexibil in gandire, care sa ii inteleaga sensibilitatea si sa-i lase libertate de miscare.

Ca sa il evite pe cerb, caprioara incepu sa se plimbe si sa reflecteze de una singura in parti mai izolate ale padurii. Asa gasise locul unde il intalnise pe lup.

Lesne de inteles ca apropierea prieteneasca dintre lup si caprioara se transforma dupa o vreme intr-un sentiment mai profund ce-i lua pe amandoi pe nepregatite si ii sperie foarte tare. O perioada se lasara purtati de pasiune si totul fu absolut minunat. Era ca si cand aflasera o sursa de energie din care se hraneau din plin, dar care nu era niciodata in pericol sa se epuizeze.

Curand insa isi dadura seama lucrurile nu puteau continua asa la nesfarsit. Nu erau singuri pe lume. Amandoi stiau ca au o datorie fata de familiile in care crescusera. Dar in acelasi timp simteau in adancul inimilor ca au si o datorie fata de ei insisi. Hotarara sa se desparta pentru cateva luni si sa-si lase astfel timp si spatiu de gandire pentru ca fiecare sa ia o decizie in ceea ce priveste relatia lor.

Stabilira ca in ultima zi a anului sa vina la o anumita ora la ‘locul lor’ si ca, in cazul in care nu aveau sa se reintalneasca, fie pentru ca doar unul din ei s-ar fi dus acolo, fie pentru ca niciunul nu ar fi ajuns, sa considere povestea de iubire incheiata definitiv si sa nu se mai revada niciodata.

In ultima zi a anului…

***

Aceasta este o poveste cu final deschis. Fiecare cititor este liber sa-i scrie sfarsitul, dupa cum considera potrivit.

Povestea balerinei cu parul de aur

Era nu demult o balerina foarte talentata. Parca avea baletul in sange, caci ori de cate ori se afla pe scena, privirile tuturor erau captate de miscarile ei gratioase. Devenea greu ca spectatorii sa mai poata urmari pe altcineva cu aceeasi fascinatie.

Balerina avea un par lung auriu, care stralucea efectiv in luminile reflectoarelor. Asa se face ca fusese supranumita Balerina de Aur, atat datorita culorii parului, cat si a talentului sau remarcabil.

Compania la care dansa era cea mai buna din vremea aceea, astfel incat multe din celelalte balerine aveau resentimente fata de ea pentru ca nu reuseau sa iasa in evidenta mai niciodata, oricat se straduiau.

In special una din ele isi vedea visurile ruinate de prezenta Balerinei de Aur. Ea baleta de mic copil si isi sacrificase copilaria si toata viata pentru a ajunge prim-balerina, lucru ce parea imposibil atata timp cat era nevoita sa danseze alaturi de Balerina de Aur.

Aceasta balerina era o roscata cu tenul plin de pistrui, prilej de gluma printre colegele ei, care obisnuiau sa o strige Balerina Roscovana, ceea ce o indarjea si mai tare in planurile ei de a demonstra tuturor ca e cea mai buna balerina, desi era cea mai tanara dintre ele.

Saptamanile si lunile treceau, iar Balerina de Aur continua sa culeaga ovatiile spectatorilor si sa joace rolurile principale in spectacole. Balerina Roscovana decise sa ia masuri.

Intr-o zi, ii ascunse Balerinei de Aur poantele, si prin urmare ea fu nevoita sa danseze cu unele de rezerva, cu care nu era atat de obisnuita. Inainte de spectacol, in minte i se strecura gandul ca poate nu va putea dansa la fel de bine, si chiar asa se si intampla.

Intr-o alta zi, ii disparu costumul croit pe masurile ei chiar inainte de spectacol. Trebui sa aleaga un alt corset si tutu, si pe parcursul spectacolului se simti ca si cand ar fi dansat in hainele altcuiva. Se putu observa ca ceva o deranja, caci miscarile ei isi pierdura cumva din fluiditate.

Punctul culminant il trai atunci cand, spalandu-se inainte de un spectacol in baia teatrului, observa ca parul i se colorase intr-o nuanta caramizie. Descoperi atunci ca samponul fusese inlocuit cu vopsea de par. Nemaiavand timp sa repare dezastrul, iesi asa pe scena, iar multi spectatori nici nu o recunoscura. Dansul se dovedi si el un dezastru in seara aceea.

Balerina de Aur cazu in depresie, nu mai vorbi cu niciuna din colegele ei, suspectand-le ca se intelesesera sa-i faca viata un chin. Nu intelegea ce i se intampla, caci ea isi vazuse mereu de treaba ei si se purtase civilizat cu toata lumea. Spectacolele devenira din ce in ce mai nereusite si deja presa scria despre declinul ei si despre nevoia de a i se gasi o inlocuitoare. Publicul astepta o noua stea.

Directoarea companiei, care ii fusese profesoara de balet multi ani, intelese ca ceva nu e in regula si intr-o seara o lua de-o parte ca sa o descoasa. Afla astfel despre toate sicanele prin care trecuse balerina. Totusi, directoarea nu-si explica de ce Balerina de Aur fusese afectata de acele intamplari. Vorbind in continuare cu fata, isi dadu seama ca ea depindea mult de o anumita ordine a lucrurilor, in care totul se desfasura intr-un fel cunoscut. Fie ca era vorba de gesturi sau de obiecte, trebuia sa existe un element de familiaritate. Noul, necunoscutul o speriau si o faceau sa-si piarda increderea in sine.

Directoarea ii propuse fetei un experiment. O chema in duminica imediat urmatoare la teatru, cand nu se afla absolut nimeni acolo in afara de ele doua. Ii oferi balerinei un costum si poante noi-noute, apoi o lega la ochi. Ii puse cea mai grea piesa din repertoriu si ii spuse sa danseze ca si cand ar fi in timpul celui mai important spectacol din cariera ei.

O filma, iar la final o puse sa priveasca filmul, singura. O ruga sa il urmareasca de cate ori va fi nevoie pana isi va face o parere clara despre cum fusese dansul ei si apoi sa discute impreuna concluziile.

Dupa doua ore, la usa biroului directoarei batu o persoana de nerecunoscut. Balerina de Aur radia de bucurie. Cu o incantare profunda in glas ii spuse fostei sale profesoare ca dansul fusese pur si simplu perfect. Aceasta ii zambi si rase un pic de ea, intreband-o daca nu au ros-o poantele sau daca nu a mancat-o pielea de la costumul nou. Nici vorba de asa ceva, tot ce auzise fata fusese muzica si tot ceea ce simtise fusese impulsul de a se misca in ritmul ei.

La urmatorul spectacol, aparu cu parul vopsit negru ca pana corbului si debordand de veselie. Desi nu-si gasi lucrurile, bucuria nu-i disparu nicio clipa de pe chip. Celelalte balerine o priveau mute de uimire, in special Balerina Roscovana se pregatise pentru un episod de isterie lacrimogena.

Balerina se imbraca cu ce gasi, intra pe scena si dansa absolut desavarsit. Publicul o aclama indelung si intreaga trupa o aplauda la scena deschisa, inclusiv Balerina Roscovana, care admise in sinea sa ca rivala ei era un model artistic de admirat si de urmat.

Balerina de Aur revenise! De fapt, nu plecase nicaieri, si din ziua aceea, nu mai lasa pe nimeni si nimic sa o tulbure. Cat timp se afla pe scena, erau numai ea si dansul.

Ea era dansul.

 

Povestea croitoresei si a vrajitorului iubitor de haine alese

A fost odata o tanara croitoreasa care lucra in croitoria palatului regal. Nu numai ca lucra acolo, dar orfana fiind, fetei i se oferise si o camaruta intunecoasa undeva prin subsolurile palatului, in care isi putea odihni trupul noaptea si unde erau adapostite toate posesiunile ei lumesti, putine la numar.

Astfel, fata isi petrecea zilele cosand la haine pentru familia regala (ce ii cuprindea deocamdata pe tanarul rege si pe mama sa), precum si pentru dregatorii cei mai importanti ai tarii. Era foarte harnica si dedicata muncii, oricine putea observa ca ii facea o placere deosebita sa lucreze cu materialele fine si sa le transforme  in vesminte elegante, potrivite rangului celor ce le imbracau.

Celelalte croitorese profitau de zelul tinerei si o cam lasau sa trudeasca pana seara tarziu, iar ele mergeau acasa la familiile lor cat puteau de repede. Fata nu se supara, caci fiind singura pe lume, le intelegea pe femeile care doreau sa-si petreaca timpul cu cei dragi. Tanara croitoreasa lua foarte rar pauze, in care cel mai adesea facea scurte plimbari in gradina sau se strecura in biblioteca palatului ca sa mai citesca vreo carte de calatorii. Acelea ii placeau cel mai mult, caci putea visa cu ochii deschisi la colturi de lume unde ea nu avea sa ajunga niciodata.

Intr-o seara, in atelier patrunse un catel cu ochi blanzi, mari si negri si blana moale cafenie. Mirosi prudent intreaga incapere, dupa care, fiind poate multumit de rezultat, se aseza la picioarele fetei, ca si cand acela i-ar fi fost locul dintotdeauna. Fata intra in vorba cu el, iar animalul se dovedi un ascultator excelent. Orele trecura mult mai usor. La un moment dat, cainele ciuli urechile si privi catre usa. Alertata, fata striga cu glas incet, dar ferm:

– “Cine e acolo? Arata-te!”

– “Nu te speria, sunt de-al casei”, zise un tanar patrunzand in incapere. Cainele il recunoscu imediat si i se gudura bucuros pe la picioare. “Il cautam pe dumnealui, care dispare fara urma cand ti-e lumea mai draga”, continua tanarul, aplecandu-se sa mangaie cainele pe cap. “Nu te mai retinem din treaba, desi e cam tarziu ca sa mai vezi sa cosi. E si maine o zi”, mai spuse el si isi lua la revedere.

A doua zi, catelul o vizita din nou si de atunci inainte isi facu din asta un obicei. Stapanul lui venea mereu sa-l ia si azi asa, maine asa, cei doi tineri incepura sa povesteasca despre una, alta. Mai mult fata il asculta, caci tanarul parea ca fusese cu regele de pe vremea cand traia tatal sau, iar el era doar print, prin multe parti ale regatului si chiar in afara lui. Adunase multe intamplari memorabile si avea nenumarate istorisiri de impartasit. La randul ei, fata ii povestea despre munca ei, aratandu-i cum ajunge o bucata de material intr-o piesa de imbracaminte, despre viata ei saraca in evenimente si despre visurile ei de calatorie.

Intr-o zi, in palat se isca mare agitatie. Oamenii forfoteau dintr-o parte in alta strigand unii la altii. Lucratoarele din atelier se oprira si iesira pe hol sa vada ce se intamplase. Aflara astfel ca regele si suita lui fusesera luati prizonieri de Vrajitorul cu Mantie Stralucitoare pe cand se aflau la vanatoare in padurea din apropierea pesterii lui. Toata lumea vorbea despre deznadejdea reginei-mama si cauta o cale de a-l salva pe rege din mainile vrajitorului hain.

In seara aceea, nimeni nu o vizita pe tanara croitoreasa, asa ca isi inchipui lesne ca prietenul ei fusese si el prins impreuna cu regele. Si cum nu o prea tragea inima sa lucreze, se duse in biblioteca sa caute carti despre vrajitori, in speranta ca va gasi si ceva despre Vrajitorul cu Mantie Stralucitoare. Eforturile ei fura rasplatite. Intr-o carte erau explicate numele vrajitorilor si acolo descoperi fata slabiciunea acelui vrajitor. Aceasta ii dadu o idee.

In ziua urmatoare, se trezi foarte devreme, se imbraca in rochia ei cea mai buna si merse in gradina pe o alee mai ferita, unde era o banca pe care se odihnea adesea atunci cand mai iesea si ea din palat. Stia ca regina-mama obisnuia sa se plimbe in fiecare dimineata, inainte de a se apuca de treburile Curtii. Intr-adevar, regina nu se lasa asteptata si, cum o zari intrand pe aleea binecunoscuta, se apropie sa o salute si o ruga sa o asculte.

– “Cine esti?”, o intreba regina cu precautie.

– “Sunt una din croitoresele de la palat, Maria-Ta! Am cautat si eu informatii despre vrajitori si cred ca stiu cum sa-l pacalim pe Vrajitorul cu Mantie Stralucitoare”, raspunse fata cu hotarare.

– “Dar de ce te intereseaza pe tine soarta celor luati de vrajitor?”, verifica regina.

– “Am un prieten printre cei prinsi”, zise fata, plecand ochii si rosindu-se in obraji.

Regina zambi intelegatoare si o incuraja sa-i spuna planul ei.

– “Nu degeaba il cheama Mantie Stralucitoare”, arata fata, “ii place tare mult imbracamintea de calitate. Pun pariu ca celor prinsi le ia hainele de pe ei, asa de mult isi doreste sa se schimbe mereu, cu alte si alte straie.”

– “Si ce e de facut atunci?”, se interesa regina.

– “E nevoie ca cineva sa mearga acolo cu stofe si matasuri fine si sa-l ademeneasca afara din pestera, lasand calea libera pentru ca prizonierii sa fie eliberati cat vrajitorul este tinut ocupat.”

– “Buna idee”, decise regina-mama pe loc. “Dar cine ar vrea sa-si riste viata si libertatea ca sa mearga la pestera?”

– “Cu voia Domniei Tale, voi merge eu. Ma pricep la materiale si pot sa-l tin de vorba oricat ar fi nevoie.”

– “De acord, iar daca va fi sa reusesti, iti voi fi tare recunoscatoare”, ii promise regina.

– “Nu as vrea decat sa ma lasati sa ma casatoresc cu tanarul pe care il indragesc, daca si el va dori, desigur”, zise tanara croitoreasa, iar regina-mama o asigura ca asa va fi.

Zis si facut. Regina-mama porunci sa se adune cele mai alese materiale si accesorii si le pusera intr-o caruta usoara trasa de un cal voinic. Cativa ostasi de elita o insotira pana in apropiere de pestera, dupa care se ascunsera intr-un loc potrivit de unde sa poata patrunde in pestera neobservati.

Ajungand in fata pesterii, fata incepu sa strige ca are de vanzare stofe, matasuri, bijuterii si tot ce pofteste inima iubitorilor de haine alese. Nu astepta prea mult, ca indata se arata vrajitorul, care se apropie repede de caruta sa vada de era adevarat cu ce se lauda fata.

Asa cum se gandise, atentia vrajitorului fu repede acaparata de continutul carutei, iar fata il prinse in explicatii amanuntite despre fiecare lucru si ce se putea face din el.

In acest timp, ostenii intrara in pestera si ii eliberara pe toti cei prinsi. Pe cand se indepartau, unul din ei calca pe o ramura uscata si atunci observa vrajitorul ce se intampla. Maniat, acesta isi dadu seama de viclesug si atunci o lua prizoniera pe fata, strigand la catre ceilalti:

– “Mergeti sanatosi, eu am acum tot ce imi trebuie, fata imi va croi orice haine voi dori! Dar sa nu va mai prind vreodata pe aici, ca va fi vai si amar de pielea voastra!”

Pe cand era dusa pe sus de o forta nevazuta, fata apuca sa il vada pe prietenul sau si acesta privi cateva clipe in ochii ei, inainte ca intunericul pesterii sa o inghita.

Mare fu bucuria tuturor sa-l vada pe rege intors la palat. Regina ii povesti despre croitoreasa si de planul ei ce se dovedise un succes. Ii mai spuse si de dorinta tinerei, iar atunci regele ii zise mamei sale:

– “Sigur ca vrea si el, e o fata deosebita din multe puncte de vedere, daca ajungi sa o cunosti, orice barbat si-ar dori sa o ia de sotie”.

Regina-mama isi dadu seama atunci ca tanarul de care se indragostise croitoreasa era chiar fiul ei si ca iubirea era reciproca. Regele ii zise insa ca fata habar nu avea cine este el in realitate, dar ca se va insura cu ea de indata ce o va scapa din mainile vrajitorului.

“Usor de zis, dar cum te gandesti sa faci? Vrajitorul este foarte furios acum, nu cred ca ar fi indicat sa mergi la pestera”, il sfatui regina.

“Ai dreptate, trebuie sa gasim o cale sa vina el la noi… si cred ca stiu si cum”, raspunse regele, cu fata luminata de o idee.

Nu dupa mult timp, in intreg regatul, pana in cele mai indepartate si ferite colturi, se anunta cel mai mare targ de moda care s-a vazut vreodata pe fata pamantului. De asemenea, afise cu data si ora evenimentului fura lipite pe gardurile caselor, usile carciumilor si chiar pe copacii din padure. Ar fi fost imposibil ca vreun locuitor din regat sa nu afle despre targ, iar regele era incredintat ca vrajitorul va musca momeala.

Regele isi organiza soldatii astfel incat sa-i poata observa pe toti participantii si sa-l descopere cat mai repede in multime pe Vrajitorul cu Mantie Stralucitoare. Potrivit asteptarilor regelui, vrajitorul veni deghizat, insotit de tanara croitoreasa. Era o zi cu un soare stralucitor si multa lume sosise purtand pelerine cu gluga care sa-i fereasca de lumina puternica, insa mantia vrajitorului era greu de confundat.

Atractia principala a targului o reprezenta o jacheta unicat, croita dupa cea mai noua moda, incrustata cu pietre pretioase. Fara indoiala ca vrajitorul tocmai intr-acolo se indrepta, probabil cu gandul de a deveni el posesorul acelei piese deosebite de imbracaminte. La taraba statea chiar regele, imbracat in haine obisnuite de croitor. Cand vrajitorul se apropie, regele i se adresa cu voce mieroasa, prezentandu-i jacheta pe toate partile.

La un moment dat, o intoarse in asa fel incat diamantele cusute unul langa altul pe pieptii jachetei fura prinse in razele soarelui, formand niste lame taioase de lumina ce il orbira pe vrajior, arzandu-i pur si simplu ochii. Dezorientat, acesta urla de durere si nu mai putu decat sa faca o vraja de disparitie, lasand-o in urma pe fata.

Toata lumea aclama intr-un glas reusita si aplauda momentul cand regele o lua in brate pe tanara croitoreasa si o saruta. Avu loc o nunta simpla, dar la care toata lumea fu imbracata cu mult bun-gust, de la croitoria palatului regal. Drept dar de nunta, regele ii oferi proaspetei sotii o calatorie in jurul lumii, prin toate locurile unde ea ii povestise ca visa sa ajunga.

Nimeni nu mai auzi vreodata de Vrajitorul cu Mantie Stralucitoare, dar nici nu-i simti cineva lipsa.

Povestea baiatului care s-a jucat cu Luna

Moon in Hands

Era odata un baiat foarte sarac. Parintii nu aveau bani sa-i cumpere jucarii, asa ca de mic se obisnuise sa-si mestereasca el diverse lucruri din ce gasea aruncat pe ici pe colo. Inzestrat cu o imaginatie bogata, nu-i era greu sa-si inchipuie ca se joaca cu cele mai sofisticate, frumoase si noi jucarii.

Vecinii lor erau la fel de saraci si fetita lor proceda la fel, creandu-si papusi din carpe si calti. Deseori cei doi copii se jucau impreuna, stand pe leaganul din curtea fetei, darul cel mai de pret primit in toata viata ei.

Baiatul, ca toti baietii, isi dorea din tot sufletul o minge, dar parintii il tot amanau spunandu-i ca inca nu-si permit sa cumpere una.

Intr-o seara, inainte sa mearga la culcare, baiatul privi pe fereastra la Luna. Era o seara cu luna plina, mare si rotunda. Imediat, baiatul se gandi ce frumos ar fi sa fie Luna o minge si el sa se joace cu ea. Cum statea el asa contempland la cer, vazu cum din Luna se desprinde o silueta ce veni spre el si intra in camera. Era o zana stralucind toata intr-o lumina argintie.

– “Tu cine esti?” intreba baiatul ramas cu gura cascata.

-“Sunt Selena, Spiritul Lunii. Te urmaresc de o vreme si stiu cat de mult iti doresti sa ai o minge cu care sa te joci. Eu iti pot indeplini dorinta”, raspunse zana zambind.

Apoi, cuprinzand Luna in mainile sale, o aduse pe Pamant micsorand-o la dimensiunea unei mingi si i-o dadu baiatului sa se joace. Baiatul o lua in brate privind-o uimit si ii zise:

– “Dar cum o sa supravietuiasca lumea fara Luna? Nu o sa observe nimeni ca a disparut?”

Selena il linisti, atatandu-i baiatului imaginea Lunii pe cer:

– “Oricum oamenii s-au obisnuit sa creada ceea ce vad cu ochii lor, fara sa se gandeasca la faptul ca pot fi usor inselati de o imagine. Nici nu isi vor da seama. Tu joaca-te cat vrei si cand esti pregatit sa o inapoiezi, imi spui si reasez Luna adevarata la locul ei.”

– “Asa voi face, iti multumesc mult!”, exclama baiatul bucuros.

– “Numai sa fii atent sa nu o ratacesti, caci atunci eu imi voi pierde puterile si nu va avea cine sa mai repuna Luna pe cer. Intreaga lume va avea de suferit”.

– “Voi avea grija”, promise baiatul si se baga in pat. Spiritul Lunii zbura spre cer si disparu in timp ce pleoapele baiatului se inchideau, trimitandu-l intr-un somn adanc cu vise minunate despre o lume plina de jocuri si jucarii.

A doua zi, baiatul sari din pat si verifica daca totul nu fusese doar in vis. Gasi mingea exact unde o lasase si o studie cateva momente. Avea o culoare nedefinita, un amestec de gri prafos si alb laptos, si chiar i se paru ca vede pete mai inchise de culoare, exact asa cum putuse sa le observe privind Luna de la fereastra sa.

Se imbraca rapid si iesi din casa in cautare de tovarasi de joaca. Vecina lui se afla in curte si il saluta. El ii explica in cateva cuvinte intamplarea din seara trecuta, iar fata il asculta cu mare atentie, privind la minge. Apoi baiatul isi lua la revedere si pleca sa caute alti baieti cu care sa bata mingea. Fata striga dupa el ca si ei i-ar placea sa se joace cu acea minge, dar baiatul nu o mai auzi.

Pe una din strazile din apropiere gasi un grup de baieti galagiosi nevoie mare. Se apropie de ei si incerca sa intre in vorba. Acestia se oprira din ce faceau si se uitara la el cu priviri nu foarte prietenoase. Baiatul nu se descuraja si le propuse sa se joace cu mingea lui. Unul din acei baieti, care parea mai sef, incepu sa rada in hohote:

– “Cu mingea asta jerpelita vrei sa ne jucam? Nu vezi ce culoare mizerabila are?” striga acesta.

– “Dar este de culoarea Lunii”, incerca baiatul sa o apere. Ceva il opri sa le spuna ca e chiar Luna.

– “Hai, sterge-o de aici cu luna ta cu tot!” mai zise conducatorul grupului de baieti, in rasetele tuturor.

Baiatul fugi si, in timp ce se indrepta spre casa, simtea cum il cuprinde umilinta celor indurate si o manie puternica. Intrand in curtea casei, dadu un sut puternic mingii, fara sa se mai uite incotro se duce. Prietena lui incerca sa-i vorbeasca, insa el o repezi si ii spuse sa-l lase in pace.

Toata ziua si noaptea statu suparat si tot invarti in cap felul cum il respinsesera copiii. De dimineata isi dadu seama ca nu stie unde e mingea si porni in cautarea ei. Fata il astepta deja afara cu o minge in brate.

– “Hai sa ne jucam”, spuse ea, aratandu-i mingea.

– “Lasa-ma”, o repezi din nou baiatul, “trebuie sa-mi caut mingea”.

– “Dar…”, incerca fata sa-i explice, insa baiatul i-o taie cu asprime:

– “Tu chiar nu intelegi ca n-am vreme de pierdut cu tine?” si pleca in cautarea mingii.

Fata ofta, aseza mingea langa leagan si isi vazu de treburile ei.

Baiatul cauta in zadar mingea intreaga zi. Noaptea ii aparu in vis Selena, care-l certa pentru neatentie si il ruga sa o gaseasca in cel mai scurt timp. Simtindu-se vinovat si inca avand multa manie in suflet, baiatul porni in ziua urmatoare la drum sa caute mingea pe stazile orasului, apoi in imprejurimi, apoi si mai departe si mai departe…

Trecura ani si baiatul, acum flacau in toata regula, parea ca nu se va opri niciodata din zadarnica sa cautare. Intr-o buna zi, pe cand poposise la o familie de batrani, isi auzi gazda cum o cearta pe femeia sa ca nu-si gaseste ochelarii, pe care sigur ea i-a pus bine ca sa nu dea el de ei si tot asa. Privind la batran, observa ca acesta avea ochelarii in buzunarul de la vesta. Merse atunci la el si ii arata unde sunt. Batranul ii multumi si constata cu voce tare ca nu cautase ochelarii in primul loc unde ar fi trebuit sa o faca.

In acea clipa, tanarului ii reveni in minte imaginea prietenei sale cu mingea in brate si realiza cu stupoare ca fata nu avea o alta minge si ca ea incercase de fapt sa-i spuna ca o gasise pe al lui… Il cuprinse regretul ca lasase ca furia sa-i intunece mintea si isi dadu seama cat timp pretios pierduse. ‘Dar poate ca nu e totul pierdut’, isi zise in sinea lui, ‘ma pot oricand intoarce acasa’.

Fara sa mai stea pe ganduri, pleca spre casa. Ajuns acolo, observa sezand in leaganul binecunoscut o tanara frumoasa, in care o recunoscu pe vechea sa prietena din copilarie. Apropiindu-se, fetei i se lumina chipul de bucuria revederii. Cei doi isi povestira pana la lasarea serii cum decursesera vietile lor de cand nu se mai vazusera. Tanarul avu o gramada de lucruri de impartasit din lunga sa calatorie, in care intalnise oameni diferiti, mai buni si mai rai, si traise nenumarate momente memorabile. Fata termina mai repede relatarea, intrucat mare parte din timp si-l petrecuse citind si meditand la cele aflate din carti, pe langa treburile gospodaresti de care trebuise sa se ocupe zilnic, asa ca nu avu cine stie ce istorisiri palpitante de povestit.

Cand se innopta si aparu Luna pe cer (adica imaginea ei), tinerii luara mingea in maini si o ridicara spre cer. Coborand spre ei, Selena o prelua si o aseza unde se cuvenea. Dintr-o data, stralucirea Lunii inunda intreaga vale. Selena le zise, adresandu-se in primul rand tanarului:

– “Te-ai intors la timp, baiete, caci nu ma mai tineau mult puterile. Sper ca ti-a folosit la ceva drumul acesta prin lume”.

– “Mi-a folosit, cum sa nu. Ma aflu exact acolo unde trebuie sa fiu”.

– “Uitati aici, va dau fiecaruia o mica amintire din partea mea”, mai spuse zana inainte sa dispara, lasandu-le in palme cate o minge mica de culoarea Lunii, ce lucea in intuneric.

Din acel moment, cei doi tineri ramasera impreuna. La nastere, fiecare din cei doi copii ai lor primira din partea Selenei cate o mingiuta similara cu a parintilor. Aceasta le explica faptul ca fiecare din Copiii Lunii, cum se numeau cei care intalnesc Spiritul Lunii si urmasii lor, primeau un astfel de dar sa le lumineze calea in viata.

– “Poate ati observat ca Luna are niste cratere. Ei bine, sa stiti ca ele nu sunt neaparat rezultatul lovirii de alte corpuri ceresti, de acolo iau si eu material pentru mingile daruite”.

– “Aceasta inseamna ca Luna are multi copii”, constatara cei doi parinti intr-un glas.

– “Asa este”, confirma Selena, “si pe toti ii iubim la fel de mult”.

Moon Spirit