Capitolul III

Se destepta in zori, odihnit si cu o stare de bine cum de mult timp nu mai simtise. Si cu o erectie de toata frumusetea. Intrand sub dus, amintirea buzelor Anei ii reveni ca un flash. Apoi gandurile ii ratacira la ochii ei caprui stralucitori, in care se citea pasiunea, la parul ei lung si ondulat ce ii cadea pe umeri, la linia gatului pe care o putuse urmari cand ea isi daduse parul de dupa ureche in timp ce povestea animata ceva ¬†– parca era despre un spectacol de teatru la care fusese recent? -, la sanii plini ce se conturau sub camasa de un roz pal. Isi aduse aminte de bucata de piele alba si fina a coapselor ce i se zarise pentru o clipa cand se asezase pe scaun si pe care ea o ascunsese repede tragand de fusta bleumarin de scolarita cuminte. Ajungand aici, simti cum se descarca si reflectand la cat de putin ii trebuise, isi zise in sine: “Imi trebuie mai multa realitate si mai putina fantezie in viata mea.

Se pregati de plecare, imbracandu-se cu miscari rapide si precise, urmand ritualul din fiecare dimineata. Cand isi cauta portofelul in sacoul in care calatorise cu o zi in urma, dadu peste cartea de vizita a Anei. O puse in servieta, lua cheile de la apartament si de la masina si pleca spre birou.

Man-using-mobile

Dupa masa de pranz, stand cu o cafea in fata, mintea o lua din nou razna spre calatoria din seara trecuta. Scoase cartea ei de vizita si o rasuci intre degete de cateva ori. Puse mana pe telefon, apoi se razgandi. Ce avea sa-i spuna? “Ca ai vrea sa o revezi, idiotule!” ii suna in cap. “Dar eu nu fac chestii din acestea“, auzi el o alta replica. “Pai poate e timpul sa faci lucrurile altfel“, reveni prima voce. “OK“, isi zise, “o sun pana nu innebunesc de tot“.

Incepand sa formeze numarul, se opri din nou. Deschise in schimb mesajele si scrise: ‘Buna, Ana! M-am gandit sa-ti scriu pana nu ma uiti. Am avut un zbor placut aseara si voiam sa-ti multumesc pentru conversatie. Mihai‘ Apasa SEND si in secunda urmatoare auzi in cap un repros usturator: “Zbor placut? Multumesc pentru conversatie? Pe bune? Altceva mai inteligent n-ai gasit?” Mihai ridica din umeri resemnat si deschise fisierul la care lucra de dimineata si pe care trebuia sa-l finalizeze in urmatoarele ore.

Dupa un sfert de ora isi verifica telefonul. Nimic de la Ana.

Dupa o inca o jumatate de ora se uita din nou la ecran. Nu avea mesaje noi.

Cand suna telefonul il apuca in viteza maxima, insa se dezumfla rapid vazand ca afisa numarul unui partener de afaceri. Prelua apelul si asa trecura inca vreo 20 de minute.

Aproape tragand de el ca sa se concentreze, termina lucrul la fisier si il trimise pentru verificare finala. Trecu prin corespondenta, raspunse sau o distribui, dupa caz, si asa trecu ziua. Pe la 5 inchise computerul si se pregati de plecare. Vinerea pleca mai devreme decat in restul saptamanii. Era o regula pe care si-o impusese cu ceva timp in urma si pe care o respecta aproape fara exceptie.

Chiar cand iesea pe usa, auzi sunetul binecunoscut al mesageriei. Deschise telefonul si acolo era, un sms de la Ana. ‘Mihai, nu am memoria asa de scurta :). Si mie mi-a placut zborul. Poate continuam candva conversatia? Ana

Fara sa ezite, Mihai scrise: ‘Esti libera in weekend? Dimineata, la o plimbare in parc?‘ Raspunsul veni imediat: ‘Duminica, ora 9:00 la statuia lui Charles?‘ ‘Voi fi acolo! Mihai‘ ‘Asa ramane. Ana

Ziua de sambata trecu fara ca Mihai sa stie ce a facut in acel timp. Noaptea dormi agitat, iar dimineata rase putin in sinea sa de reactiile de adolescent pe care si le observa. Insa nimic nu-i putea strica senzatia euforica starnita de iminenta revedere a Anei.

Advertisements

O lume colorata

Colourful world

Iubesc lumea noastra colorata. De cate ori aud vorbindu-se despre faptul ca lucrurile nu sunt albe sau negre, ci ca exista multe nuante de gri, imi vine sa strig: “Exista o multime de culori, nu le vedeti?”

Marturisesc ca la scoala una dintre putinele lectii de fizica ce mi-au captat atentia a fost cea de optica, atunci cand faceam experimente cu prisme. Priveam uimita cum lumina se desface in culori. De atunci am ramas cu o atractie profunda fata de curcubee, pe care le caut instinctiv dupa ploaie, in ochiuri de apa, oriunde ar putea aparea.

Cu adevarat fascinanta a fost intelegerea felului cum percepem noi culorile. De pilda, unul din motivele pentru care imi plac florile este diversitatea lor de culori. Nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca acea culoare pe care o vad la o floare si care ii confera intr-un fel identitatea, reprezinta de fapt partea din spectru pe care planta nu o absoarbe. Adica trandafirii rosii, simbolul iubirii, resping de fapt culoarea rosie?!

In acest fel insa, asa intors pe dos cum este, florile comunica ceea ce sunt cu adevarat.

M-am gandit cum ar fi ca oamenii sa arate celorlalti ceea ce le repugna. De exemplu, sa citesti pe cineva semnele geloziei si sa stii instantaneu ca acela ar putea fi in orice fel, numai gelos nu. Sa vezi ura in ochii cuiva si sa stii ca acela nu este capabil sa urasca.

Lumina interioara functioneaza cumva diferit. Pana la urma, si omul ‘absoarbe’ ceea ce este compatibil cu natura sa. In acest caz, aceleasi lucruri ar trebui sa se reflecte si in afara – teoretic. Practic insa, imaginea expusa lumii e mai mereu o alegere constienta. Daca este o arta pe care majoritatea oamenilor o stapaneste cu maiestrie, aceea este arta disimularii.

Intr-o lume simpla si onesta, ai putea vedea imediat cum este cineva si ce simte cu adevarat. In lumea in care traim acum, ‘culorile’ vizibile ale oamenilor nu sunt cele reale (sau foarte rar).¬†Asa ca suntem nevoiti sa ne dezvoltam pana la exacerbare simtul cititului si al interpretarii mastilor, printr-un efort constant si risipitor de timp si energie.

Asadar, truismul zilei: oamenii nu sunt ca florile. ūüôā¬†Dar cat avem de invatat de la ele despre cum sa ne¬†dezvaluim lumii adevarata esenta, fara rusine si teama.

Culorile noastre sunt splendide.

Povestea poienii cu flori certarete

Source: gabrielstanciu.blogspot.ro

Poiana Verde era cunoscuta drept unul din cele mai frumoase locuri din Padurea Deasa. Strabatuta de un parau linistit si incalzita placut de soare, oferea conditiile ideale pentru cresterea plantelor si gazelor iubitoare de caldura. Florile rasareau prin tot locul, mai ales albastrele si maci puteau fi zariti pe toata intinderea poienii. Florile vietuiau linistite si fericite bucurandu-se de fiecare clipa.

In special doua flori erau foarte multumite de traiul lor. Macul Istet si Albastreaua Vorbareata se nascusera cam in acelasi timp si crescusera alaturi, inconjurati de ceilalti membri ai familiilor lor. Se placusera de la inceput, de cand rasarisera din solul fertil al batranei poieni. Intre ei se infiripase o stransa si durabila prietenie, ce incepuse de curand sa se transforme in altceva. Macul Istet parea din ce in ce mai idiot cand i se adresa prietenei sale, iar Albastreaua Vorbareata isi cam pierdea cuvintele cand dorea sa-i povesteasca ceva prietenului ei. Familiile celor doi priveau cu ingaduinta relatia tinerelor flori, socotind de buna seama ca le va trece cand vor atinge varsta maturitatii.

Viata Poienii Verzi si a locuitorilor sai se desfasura netulburata pana intr-o zi, cand Pasarile adusera vestea ca prin Padurea Deasa fusesera vazute niste fiinte stranii, care pareau sa se indrepte catre luminisul lor. Si intr-adevar, in scurt timp in Poiana Verde patrunsera Oamenii. Rasetele si chiotele acestora captara atentia plantelor si vietuitoarelor din poiana.

Tot felul de legende despre Oameni incepura sa circule de colo-colo prin Poiana Verde. Mai ales una din ele ii fascina pe toti cei care o auzisera: Oamenii erau atat de puternici incat puteau stapani Natura! Lor nu le pasa de vreme, aveau adaposturi care ii fereau de ploaie, vant sau ninsoare, si niste masinarii cu care se deplasau pe pamant, mai repede decat orice animal, ori prin aer, ca pasarile.

Foarte curand, locuitorii poienii observara ca Oamenii aveau un obicei ciudat: le placea sa rupa flori si incet-incet multe din ele disparura in buchete si coronite cu care apoi Oamenii se impodobeau si se mandreau unii fata de ceilalti.

Printre flori izbucni de nu se stie unde o cearta apriga ce le imparti in doua tabere. Unele erau de parere ca Oamenii sunt niste fiinte rele si stricatoare si le aminteau celorlati cate dintre ele pierisera inainte de vreme de cand Oamenii descoperisera Poiana Verde si o inclusesera in drumurile lor. Altele sustineau ca Oamenii sunt fiinte superioare si ca erau onorate sa fie alese de ei atunci cand acestia culegeau flori si le daruiau celor dragi ori le transformau in aranjamente mestesugite.

Macul Istet, Albastreaua Vorbareata si familiile lor nu fura feriti de aceasta disputa. Ba mai mult, unii dintre maci incepura sa spuna ca datorita culorii si infatisarii lor Oamenii ii prefera intotdeauna pe ei albastrelelor si ca aceasta arata ca ei sunt mult mai frumosi si pretiosi decat micutele flori albastre. Aceasta facu ca neintelegerea sa devina personala si cele doua flori trecura de la iubire la ura in scurt timp. Intr-un final, hotarara sa nu-si mai vorbeasca niciodata.

Acelasi lucru se intampla in multe cazuri, astfel incat dintr-o data in poiana se lasa o liniste asemanatoare aceleia din preajma sosirii Iernii. Poiana Verde fu cuprinsa de o adanca deznadejde; incerca din rasputeri sa explice fiecarei flori cat era de lipsita de sens cearta lor si sa le aduca aminte de vremurile in care atmosfera fremata de bucurie si vitalitate. Fara succes. Linistea devenea din ce in ce mai apasatoare.

Dupa inca o vreme, iarasi venira Oamenii. De data aceasta, se asezara chiar in zona unde traiau Macul Istet si Albastreaua Vorbareata. Ca de obicei, multi din ei culesera flori. O mama cu fetita ei stateau la soare in apropierea celor doi fosti prieteni. Fetita se ruga de mama ei sa-i faca si ei o coronita, dar femeia refuza la inceput, atragandu-i copilei atentia catre frumusetea naturala a florilor si poienii. Fetita se ruga si mai tare, aratandu-i mamei ca este singura care nu are coronita, iar mama ceda oftand. Ii propuse fetitei sa-i faca o coronita dintr-o singura floare, asa ca alese o albastrea, care avea mai multe ramurele ce puteau fi impletite.

Intamplarea face ca acea floare sa fie Albastreaua Vorbareata. Cand isi dadu seama ca va fi rupta si ca va muri, o apucara remuscarile pentru faptul ca nu incercase sa se impace cu prietenul ei. Apuca sa zica, in timp ce i se taia legatura cu radacinile ei: “Macule Istet, imi pare…” La randul sau, Macul Istet simti un dor cumplit dupa zilele in care prietenia si iubirea lor faceau ca totul sa fie minunat si ca ei nici sa nu se gandeasca la Iarna. Era prea tarziu insa, nu-i mai putea spune Albastrelei Vorbarete ceea ce simtea.

In acest timp, fetita isi privea mama cum mesterea la coronita ei de printesa, si dintr-o data se gandi ca toate coronitele au o mare piatra pretioasa in frunte, asa ca ii zise mamei entuziasmata ca trebuie sa-i adauge si acest lucru. Nemaiasteptand raspunsul, smulse un mac din pamant Рpe Macul Istet, aflat cel mai aproape de ea Рsi il inmana mamei. Aceasta ii impleti tulpina si il aranja astfel incat fetita sa primeasca o adevarata diadema. Copila topai de bucurie si purta ore intregi coronita cu demnitatea unei veritabile printese.

Dupa-amiaza tarziu, Oamenii isi stransera lucrurile si parasira Poiana. In urma lor ramasera pe pamant resturi de mancare si alte gunoaie, precum si multe flori rupte si deja vestejite. Printre acestea era si coronita fetei care, obosita sa o tot tina pe cap, o aruncase undeva la intamplare.

Timpul¬†trecu si veni frigul. Poiana Verde privi cu tristete la coronita acum uscata si inghetata, in care cei doi prieteni fusesera uniti pe vecie. Inainte de a se cufunda in somnul Iernii, Poiana Verde isi spuse cu hotarare: “La Primavara¬†o sa-i pregatesc mai bine pe copiii mei. Acum stim ce pot face Oamenii”.

Miros de iarna

In dimineata aceasta, la iesirea din casa m-a izbit mirosul de iarna.

‘Ce ciudat’, mi-am zis, ‘sa simti ca e iarna in octombrie’. Apoi mi-am amintit ca zilele trecute am citit in presa ca tara noastra va fi lovita de un curent de aer polar.

Si uite cum am ajuns intr-o dimineata de toamna sa impart acelasi aer cu un urs alb. Eu pescuind cheia din poseta in drum spre caii putere, el pe banchiza pescuindu-si micul-dejun pentru a capata putere.

Am tras adanc in piept aerul proaspat si rece: ‘Bun aer mai respiri, frate urs. Inca.’

Source: www.descopera.ro

Capitolul II

Science: science.howstuffworks.com

Se aseza in avion pe locul de la margine, asa cum prefera. Era forfota peste tot, ca de obicei cursa de seara de la Viena spre Bucuresti era plina ochi. Se pregati mental pentru o ora buna de somn. Il ajunsese oboseala. In ultima vreme fusese mai mult plecat decat lucrase in biroul sau.

O simti inainte sa o vada. Statea cuminte pe culoar asteptand ca el sa-si dea seama ca trebuie sa se ridice ca sa-i faca loc. Intr-un final isi dadu seama. Era o femeie tanara. Parea sa fie tot intr-o calatorie de afaceri. Avea toate semnele: tinuta business, geanta de laptop, mobilul in mana vibra de la mesaje. Se aseza la fereastra ocupand locul dintre ei cu poseta. Cand trecuse pe langa el ii venise in nari un miros de parfum proaspat si suav. I se potrivea, decise el imediat.

O privi din nou cu coada ochiului si incerca sa-i ghiceasca varsta. Nu putea sa aiba mai mult de 30 de ani. Ii privi mainile. Delicate, ingrijite – fara verigheta. Inconstient privirea i se muta pe propria mana stanga. Uitase deja de cand nu mai purta verigheta. Ba nu, stia exact: de 7 ani. Realiza ca mintea i-o luase razna. Probabil ca era singur de prea mult timp.

Se apleca si scoase din servieta o revista. O deschise si incerca sa citeasca. Intre timp si vecina sa deschisese kindle-ul si parea adancita in lectura. In acel moment ea il privi drept in ochi si ii zambi. Mihai fu hipnotizat de-a dreptul de buzele ei pline. Ii zambi inapoi timid si isi baga nasul in revista, incurcat de faptul ca fusese prins holbandu-se.

Dupa decolare incepu servirea cinei si a bauturilor. Cand insotitoarea de bord ajunse in dreptul lor, o auzi cerand intr-o germana corecta un ceai. Urmari scurta conversatie la finalul careia pasagera primi apa plata (nu aveau ceai de fructe). Ceru si el tot apa. Dorea sa o mai auda vorbind. Avea o voce calda si melodioasa ce-i merse la suflet.

Se trezi vorbindu-i, incercand sa deschida conversatia. Ea raspunse cu amabilitate si continua dialogul. Cuvintele treceau de la unul la altul cu usurinta. Mihai uita de somn, iar Ana – caci asa o chema – nu se mai intoarse la carte.

Timpul zbura. Anuntul ca se pregateau de aterizare ii lua pe nepregatite. Tacura amandoi brusc. Dupa cateva clipe, Ana cauta in poseta si scoase o carte de vizita. Mihai o lua si i-o dadu si el pe a lui. Incheiara discutia cu un vag ‘cine stie, poate ne mai vedem‘.

Dupa parasirea avionului, o pierdu in multime. Trecu pe la control pasapoarte, chema un taxi si se indrepta spre casa.

In noaptea aceea visa niste buze de femeie – buzele ei – care-i povesteau neintrerupt ceva. Nu stia ce, stia doar ca in urechi ii rasuna vocea melodioasa a unei femei pe care abia o cunoscuse, dar pe care parea ca o asteptase dintotdeauna.

Povestea bogatiilor din varful muntelui

Era odata o pastorita tanara si frumoasa, care isi petrecea zilele cu mica sa turma de capre pe cel mai inalt munte din tara ei. Se spunea ca cine ajungea in varful acelui munte, avea sa gaseasca acolo bogatii nepretuite.

Asa se face ca pe langa gospodaria pastoritei treceau adesea oameni in drum spre culme, in cautarea bogatiilor promise. Fata ii ospata cu drag si le dorea tuturor sa isi atinga tinta calatoriei. Dar niciunul nu se intorcea fericit de acolo. An dupa an, se perindau prin fata ei oameni plini de speranta la gandul a ce ii astepta pe munte si coborau oameni dezamagiti si obositi. Niciunul nu voia sa-si marturiseasca experienta, asa ca fata ii lasa in pace. Le oferea mancare sa-si aline foamea si apa sa-si potoleasca setea, iar apoi le ura drum bun spre casa.

Vazand atatia oameni carora le fusesera inselate asteptarile, pastorita hotari ca nu avea sens sa incerce a urca vreodata pana in varful muntelui. Se intreba insa de multe ori ce nenorocire ii astepta acolo sus pe temerarii calatori.

Intr-o buna zi, la stana ei poposi un tanar chipes si cu inima plina de bucurie. Statura de vorba, asa cum facea cu fiecare oaspete, dar fiindca fetei tare ii mai placu de baiat, incerca sa-l previna despre ceea ce l-ar putea astepta. Tanarul o asigura insa ca nu se temea si ii promise ca se va intoarce cu istorisiri din calatorie si ca poate o va convinge si pe ea sa-l insoteasca a doua oara.

Isi luara asadar ramas-bun. Fata ofta in sinea ei, caci si-l inchipuia pe baiatul acela vesel revenind cu deznadejdea pe chip.

Tanarul isi vazu de drum si dupa un timp vazu in departare un palat stralucitor. Parea poleit cu aur, insa cand se apropie vazu ca de fapt era facut cu totul si cu totul din aur.

Intra in palat si aproape ca nu-si crezu ochilor. Sala imensa in care patrunsese era plina de tot felul de barbati si femei imbracati in straie scumpe, impodobiti cu bijuterii din pietre pretioase, care sedeau la mese si se infruptau din cele mai alese mancaruri si bauturi. Undeva intr-un colt al salii, o femeie de o frumusete rapitoare sedea intr-un jilt din aur masiv isi privea oaspetii cu o privire stranie. Din cand in cand, striga la cate unul din oamenii aceia, iar cel strigat lasa atunci tot ce facea si cu tristete in ochi se indrepta de indata spre iesire si parasea palatul.

Deodata, stapana palatului il zari pe tanarul nostru si veni spre el cu zambetul pe buze.

“- Bine ai venit!” il intampina ea. “Asaza-te la masa si alege tot ce-ti pofteste inima. Apoi vino cu mine si te voi imbraca in cele mai fine matasuri. Dar sa stii ca sunt doua reguli¬†pe care trebuie sa le respecti: prima este ca nu ai voie sa ma iesi din palat pana nu iti voi spune eu si a doua ca atunci cand iti voi spune sa pleci, pleci imediat si nu te mai intorci niciodata aici.”

“Multumesc pentru darurile oferite”, raspunse calatorul. “Eu insa sunt in cautarea unor bogatii nepretuite, iar aici nu vad decat lucruri ce pot fi cumparate in multe locuri de pe lumea aceasta. Iti spun ziua buna si imi continui calatoria.”

Femeia incerca sa-l opreasca, zicandu-i ca nu e nimic de aflat dincolo de palatul ei, insa tanarul isi vazu de drum. Dadu ocol palatului si intr-adevar nu gasi decat niste gradini paraginite. Departandu-se insa de palat, descoperi o carare ingusta si abrupta ce se afunda intr-o padure deasa. O lua pe acolo fara sa stea prea mult pe ganduri.

Merse ce merse, urcand neobosit, pana cand se lasa intunericul. Facu popas si isi petrecu noaptea in mijlocul naturii, visandu-se pe culmea unui munte, cu fata spre soare si vantul trecandu-i prin par. Se trezi in zori plin de nerabdare si isi relua urcusul. In scurta vreme ajunse intr-un luminis ridicat deasupra copacilor. Acesta se deschidea catre toate zarile, si tanarul isi dadu seama ca ajunsese la capatul calatoriei, exact in varful muntelui. Se aseza cu fata spre rasarit pe o lespede de piatra lata si lunga ca o bancuta si astepta sa vada soarele.

Cum statea el asa, vazu apropiindu-se un batran in straie cam ponosite, dar curate si cu un aspect ingrijit.

“Mare minune sa te vad, baiete! De cand vin in acest loc nu am mai intalnit picior de om”, ii zise acesta pe post de salut.

Tanarul se ridica sa-i ofere loc pe piatra si raspunse:

“Am pornit in cautarea bogatiilor nepretuite si nu le-am gasit in palatul aurit, asa ca pasii m-au adus aici. Iar acum incerc sa-mi dau seama daca este ceva de gasit.”

Batranul zambi larg si ii spuse: “Sa ne asezam si sa asteptam”.

In timp ce sedeau ei asa, batranul il intreba ce facea stapana palatului. Tanarul ii relata ce vazuse la palat si il intreba la randul sau pe batran de unde o stia pe femeia aceea.

Batranul tacu pentru cateva minute, iar apoi incepu sa povesteasca:

“Femeia aceea este sotia mea. Am plecat impreuna in urma cu multi ani in cautarea unei vieti mai bune, si asa am ajuns si noi la palatul de aur.

Acolo am gasit o batrana cazuta la pat si am stat o perioada sa avem grija de ea. Nevestei mele a inceput sa-i placa traiul usor de la palat. Nu am aflat nici pana acum de unde veneau mancarea, bautura, bijuteriile, hainele si toate celelalte bogatii. Apareau ca prin minune. Si a doua zi toate lucrurile folosite erau curate si asezate la locul lor. 

Am incercat sa-i spun sa plecam mai departe, caci nu vedeam sensul traiului nostru de huzur si simteam ca nu acolo era ceea ce cautam. Dar batrana ii tot spunea despre puterile acelui loc, despre cum putea sa ramana vesnic tanara daca si-ar pune o astfel de dorinta, o ispitea cu faptul ca ea va ramane stapana palatului dupa moartea batranei.

Toate acestea s-au intamplat, dar pretul a fost ca sotia mea nu a mai putut parasi palatul (de altfel, nici nu isi dorea acest lucru). Oamenii au inceput sa soseasca si palatul s-a umplut. Noua stapana si-a intrat bine in rol si in curand eu nici nu mai existam pentru ea.

Atunci cand i-am zis ca plec, nu-i venea sa creada ca vreau sa parasesc acel ‘paradis’. Mi s-a rupt inima sa o las acolo, insa zadarnic am incercat sa o conving sa mearga cu mine. I-am spus ca o voi astepta in varful muntelui si ca sper sa o revad intr-o buna zi. Mi-am ridicat o casa nu departe de acest loc si de atunci vin aici in fiecare dimineata la rasarit si in fiecare seara la apus. Inca o astept.”

Dupa aceasta, cei doi pastrara o liniste deplina.

Incet-incet, lumina se schimba si sub privirile lor soarele dadu startul unei noi zile. Sub adierea unui vant bland si cu fata incalzita de razele solare, tanarul simti pana in adancul sufletului ca isi atinsese tinta calatoriei. Plin de entuziasm, ii spuse batranului: “Am venit pana la capatul lumii ca sa aflu ca toate bogatiile de care am nevoie, le am deja in mine.”

Batranul dadu din cap incuviintandu-i spusele si adauga: “Dar este minunat sa ne readucem din cand in cand aminte de aceasta”.

Pe cand soarele se ridicase deasupra orizontului, tanarul isi lua ramas-bun si ii spuse batranului ca se vor revedea si ca spera ca data urmatoare sa nu mai urce singur pana in varf.

Pe drumul de intoarcere, trecu si prin fata palatului. Cu surprindere, o vazu pe stapana palatului stand in pragul usii. Ea il intreba daca a gasit ceea ce cauta. Tanarul ii raspunse afirmativ, dupa care dadu sa plece. Apoi se¬†razgandi si ii spunse femeii: “Sotul dumitale inca te asteapta.”

Sosind la stana pastoritei, aceasta tare se bucura cand il vazu teafar si neschimbat la chip si suflet. Si cum bucuria revederii fu reciproca, cei doi se veselira si se iubira o saptamana intreaga. Fata vru sa stie totul despre calatorie, insa tanarul ii spuse doar ca el gasise ce cautase si ca atunci cand se va simti pregatita, el o va insoti pana in varful muntelui.

Asa se face ca intr-o buna zi, cei doi pornira intr-o noua calatorie pe drumul de acum stiut. Ajunsi in fata palatului de aur, pastorita intreba ce se gaseste inauntru, iar tanarul ii descrise ce vazuse. Atunci fata decise pe loc ca nu e nimic interesant pentru ea.

Tocmai cand se pregateau sa-si continue drumul, se deschise usa palatului si in prag aparu stapana acestuia. Ii privi lung cum se tineau de mana si in inima ei se nascu un dor atat de mare, incat spuse cu voce tare: “Asteptati, luati-ma si pe mine cu voi!” Pasind in afara palatului, se auzi deodata un zgomot asurzitor si in cateva clipe palatul si orice urma a sa disparusera. In locul acela ramase numai o multime de oameni dezorientati.

Dupa ce isi revenira din socul intamplarii la care fusesera martori, cei doi tineri vazura cum spre ei se indrepta o batrana. O recunoscura dupa ochi – stapana palatului revenise la adevarata ei infatisare.

Plecara impreuna si ajunsera in varf putin inainte de apus. Batranul statea pe piatra, dar cum ii zari, sari in picioare ca si cand ar fi fost in floarea tineretii. Forta emotiilor ce emanau din cei doi soti, iscate de revederea dupa atata amar de ani, putea fi parca palpata.

Lasand cuvintele pentru mai tarziu, cele doua cupluri se asezara pe banca suficient de incapatoare si se cufundara in atmosfera finalului de zi.

Miracolul simplu al coborarii si urcarii soarelui se dovedi suficient pentru a le reaminti despre locul unde fiecare dintre ei avea sa-si gaseasca bogatiile vietii.

Din acel moment, niciunul din ei nu mai privi cu indiferenta soarele.

Source: www.desktopwallpapers4.me