Povestea fluturelui cu rau de inaltime

Source: wallpapers.free-review.net

Intr-o padure oarecare, intr-un falnic copac de la marginea acesteia, traiau – pe langa alte nenumarate fiinte – o colonie de fluturi si un musuroi de furnici. Fiecare isi vedea de treaba, membrii celor doua familii neavand a interactiona mai mult decat ca sa se salute in rarele ocazii cand se intalneau la nivelul solului, pe trunchiul ori ramurile copacului-gazda sau in poienita cu care se invecina locuinta lor comuna.

Intr-o buna zi, o tanara omida, tare curioasa de felul ei, se apropie de musuroi si statu acolo vreme de cateva ceasuri urmarindu-le activitatea neincetata. La un moment dat, veni spre ea un pui de furnica si cele doua vietati incepura sa vorbeasca una cu cealalta de parca se cunosteau de o viata. Asa incepu o trainica prietenie intre omida Frumi si furnica Harni. Familiile lor se obisnuira repede sa le vada mereu discutand si jucandu-se impreuna. Ajunsera sa le caute “la pachet” cand voiau sa stie pe unde se afla.

Intr-o dimineata, ce le trecu prin minte celor doua prietene, plictisite sa stea mereu la poalele copacului sau pe crengile de jos ale acestuia? Isi propusera sa urce pana in varf! Zis si facut. Se deplasara incet, dar sigur, catre partile superioare ale coroanei pline de frunze.

Timpul trecu usor, cele doua calatoare neavand probleme in a-si gasi subiecte de conversatie. Una din temele ce revenea frecvent in discutiile lor recente era viitorul si ce vor avea de facut in viata, care le va fi rolul in familie, cu cine vor face pereche. Era firesc sa le intereseze aceste subiecte, caci pentru fiecare din ele se apropia varsta maturitatii.

Harni vorbea cu multa siguranta despre felul cum va conduce familia in locul mamei ei, cand ii va veni vremea. Avea o multime de idei despre cum putea sa imbunatateasca traiul alor sai si era plina de entuziasm la gandul a ceea ce o astepta.

Frumi pastra o tacere neobisnuita. Harni incerca sa afle ce o preocupa. Pe Frumi o ingrijorau o multime de lucruri, constata Harni cu surprindere: ca va ramane singura pentru ca Harni va fi prea ocupata sa mai petreaca timp cu ea, ca transformarea ei in fluture va merge prost, ca nu va face nimic util, ci doar va zbura de colo-colo si altele asemenea.

Pentru prima data, Harni fu nevoita sa taca, simtindu-se pusa in incurcatura de multimea grijilor ce pareau sa o copleseasca pe prietena ei. Parca aparusera de nicaieri si dintr-o data, ca o furtuna de nestapanit.

Pe moment, salvarea veni de la faptul ca ajunsesera la capatul calatoriei. Harni isi proclama zgomotos bucuria de a fi ajuns in varf si incantarea la privelistea minunata ce li se arata. Incercand sa-si incurajeze prietena, Harni ii aduse-aminte ca Frumi avea sa poata face mai mult decat a privi de pe o frunza, oricat de sus ar fi aceasta situata, ea va zbura si va vedea o lume intreaga!

Frumi paru ca se simte mai bine si chiar ii multumi prietenei sale pentru cuvintele de sprijin. Cu toate acestea, cand pornira pe drumul de intoarcere, uitandu-se in jos spre pamant, un gand cumplit ii trecu prin minte: dar daca nu va putea sa zboare? Si la gandul acesta o ameteala puternica ii cuprinse intreg trupul.

Curand dupa aceasta aventura, veni vremea ca cele doua prietene sa-si ia ramas-bun. Frumi se retrase impreuna cu celelalte omizi pentru care venise momentul intrarii in etapa transformarii in adulti. La adapost, in starea de pupa, Frumi cazu intr-un somn adanc ce facu sa piara orice grija fata de necunoscutele viitorului. Harni se dedica invatarii amanuntite a treburilor musuroiului, incercand sa testeze cateva din ideile ei de reorganizare a activitatilor.

Trecura cateva saptamani si Frumi nu venise inca sa-si arate noua infatisare. Hrani observa ca o multime de fluturi din familia prietenei sale zburau pe deasupra musuroiului, dar nu o recunoscu pe Frumi printre ei.

Dupa inca o saptamana, Hrani se duse la locuinta parintilor lui Frumi sa intrebe ce se intampla. O gasi acasa pe mama prietenei ei, care ii spuse cu multa tristete in glas ca pe Frumi o poate gasi undeva la poalele copacului, abia mergand pe picioarele ei delicate. Mirata, Harni incerca sa afle motivul, dar mama prietenei sale nu stiu ce sa-i raspunda in afara de faptul ca Frumi refuza sa zboare.

Hotarata sa afle adevarul, Harni merse in locurile din jurul copacului pe unde ea si Frumi bantuisera in copilarie. O gasi repede si pentru cateva clipe inima i se umplu de admiratie in fata splendidelor aripi ale bunei ei prietene. Tocmai atunci, Frumi se intoarse cu fata spre ea si Harni ii observa imediat supararea. Ii zambi totusi si o saluta, bucurandu-se de revedere. Si Frumi se bucura mult ca-si reintalnise prietena si incepu sa-i explice, citind intrebarea nerostita, ca nu poate sa zboare pentru ca are rau de inaltime. Ii si demonstra furnicii cum stau lucrurile. Batu din aripi si numai ce se ridica un pic de la sol, ca trupul incepu sa-i tremure, aripile ii ramasera imobilizate si ea se prabusi la pamant.

Harni o lasa sa-si revina dupa efortul facut si o atrase pe Frumi intr-o discutie ca in vremurile lor bune. Dintr-una intr-alta, isi amintira de excursia din varful copacului si atunci Frumi avu revelatia ca ceva ciudat se intamplase atunci. Ii impartasi prietenei ei gandul ce-l avusese atunci, ca nu va fi capabila sa zboare. Harni chibzui pentru cateva minute si ii zise hotarata fluturelui ca a gasit solutia problemei: trebuia sa urce din nou in varf si de acolo sa zboare!

La inceput, Frumi refuza categoric ideea, dar Harni nu se dadu usor batuta. Dupa cateva runde de argumente pro si contra, Frumi accepta sa incerce propunerea. Avea mare incredere in intelepciunea prietenei sale, care ii promisese ca o va insoti si de aceasta data.

Si iata cum se intampla ca cele doua prietene sa se gaseasca inca o data pe drumul spre inaltime. De data aceasta fu si mai dificil, caci va imaginati cum atarnau aripile lui Frumi si cat de greu ii era sa urce. Harni o incuraja tot timpul si, pas dupa pas, ajunsera in acelasi loc de unde privisera lumea de sus.

Uitandu-se in gol, Frumi simti cum o ia lesinul. Vru sa se intoarca imediat si tot bombanea printre antene despre faptul ca s-a lasat convinsa sa comita asa o nebunie. Harni o opri si ii spuse ca are incredere in ea, ca stie sigur ca va reusi si tot asa. Degeaba. Nimic nu parea sa functioneze.

Furnica mai facu o ultima incercare. Ii marturisi prietenei sale cat de mult si-ar dori sa poata zbura si cum o incearca uneori regretul ca nu s-a nascut cu abilitatea de a pluti prin aer, de a trai -asa cum aflase din povestile altora – sentimentul de libertate fara limite pe care ti-l da zborul. Zicand acestea, furnica ii adresa fluturelui rugamintea de a o lua in spinare si de a zbura impreuna. Macar o data sa aiba aceasta experienta.

Frumi avu doar o scurta ezitare, dupa care ii spuse prietenei sale ca va face tot posibilul sa-i indeplineasca dorinta. Dar o avertiza ca poate fi sfarsitul amadurora. Harni ii raspunse ca isi asuma riscul si se sui pe spatele lui Frumi, agatandu-se cum putu mai bine.

Fara sa mai stea mult pe ganduri, Frumi isi deschise aripile si pornira. In primele momente, simti cum o cuprinde starea de ameteala, cum i se rigidizeaza aripile si cum privirea devine incetosata. In minte ii rasuna insa cuvintele lui Harni si puterea ii reveni ca prin minune. Avea sa-i faca visul realitate, rosti ferm in gand, si dadu din aripi. O data. Inca o data. Si inca o data. Pe nesimtite, zborul deveni ceva firesc. Plutira apoi pe curentul de aer, mai departe decat ajunsesera vreodata.

Revenind pe pamant, ambele prietene aveau in suflete si pe chipuri pura incantare. Mai statura putin, cat sa lase rasuflarea sa se linisteasca si amintirea sa se aseze. Privindu-se in ochi, stiura ca indiferent ce le va mai aduce viata, ceea ce tocmai traisera impreuna nu aveau sa uite niciodata.

Source: coolpcwallpapers.com

Advertisements

Povestea merelor vindecatoare

Source: www.hdwallpapersnew.net

A fost odata ca niciodata un regat cum nu s-a mai vazut vreodata. Tara bogata, mandra si frumoasa condusa de un rege intelept, dar foarte batran.

Si regele avea patru fii, diferiti ca ziua si noaptea, ca iarna si vara, ca uscatul si marea. Primul inventa mereu tot felul de dispozitive ‘revolutionare’, pe care le testa in momentele cele mai nepotrivite, spre disperarea celorlalti. Al doilea prefera solutiile practice folosite in mod traditional si putea construi cu mainile sale orice unelte ii erau necesare. Al treilea era cufundat permanent in cartile din biblioteca si rar parasea lumea fanteziei. Cel mai mic era un baiat obisnuit, nu se remarca prin nimic – avea insa un spirit fin de observatie si privea cu atentie lumea si pe oamenii din preajma sa.

In mijlocul acelui regat se afla un lac mare cu o insula pe care se afla o gradina minunata. In acea gradina cresteau niste meri despre care se spunea ca au puteri vindecatoare. Merele erau de diferite culori si fiecare soi era bun la ceva. Pe insula nu se putea ajunge insa, caci era pazita de un balaur fioros. Oricat si-ar fi dorit oamenii sa-i vindece pe cei bolnavi, nimeni nu se incumeta sa se apropie de livada de meri.

Intr-o buna zi, locuitorii regatului observara pe insula o fata frumoasa ca soarele ce insotea balaurul. Vazand-o, fiii cei mari ai regelui isi pusera in gand sa o cucereasca. Isi facura tot felul de planuri si se hotarara sa traga la sorti care sa incerce primul, al doilea si al treilea. Cel mic ii privea dintr-o parte in tacere.

Sortii facura ca ordinea sa fie cea a varstei.

Si iata ca baiatul cel mai mare pleaca spre insula cu un aparat de imblanzit fiarele pe care il inventase.

Ajuns la malul lacului, puse in functiune aparatul si observa cum balaurul se linisteste si se culca la pamant. Dupa aceea nu mai stiu ce sa faca, asa ca dupa ce astepta cateva ore sa-i vina o idee, iar intre timp balaurul se trezi si incepu sa scuipe foc inspre el, lasa masinaria si se intoarse plin de nemultumire la palat.

Al doilea isi incerca si el norocul. Construi o barca si se apropie de insula, dar balaurul fiind treaz si furios, il alunga imediat. Fugind speriat la mal, abadona barca si dus fu. Reveni la palatul si la ustensilele sale.

Al treilea pleca la drum cu un teanc de poezii si cantece de dragoste si cum ajunse la locul de unde pornisera si fratii sai, incepu sa cante si sa recite pana ii atrase atentia fetei. Nu reusi insa sa porneasca barca lasata de fratele sau si nici sa foloseasca aparatul pentru a imblanzi balaurul, astfel incat arunca foile pe jos descurajat si reveni la palat, afundandu-se din nou in lecturile sale.

In timpul acesta, regele cazu grav bolnav. Sezand zilnic la capataiul sau, regina fu cuprinsa de o neagra suparare. Baiatul cel mic isi ingriji tatal cum se pricepu mai bine, dar vazand ca starea lui nu se imbunatatea, ci dimpotriva cu fiece zi devenea tot mai rea, se gandi la merele miraculoase ca la singura solutie salvatoare.

“Chiar daca va fi sa pier, macar voi fi incerat sa-l ajut pe tata”, isi zise el. Inainte de a pleca, mama sa ii dadu urmatoarele sfaturi: “Cuvintele potrivite ajung la orice om, gesturile blande potolesc orice animal, natura iti ofera mijloace daca stii sa privesti cu atentie si lucrurile facute de mana omului te ajuta daca le folosesti cu intelepciune. Mergi sanatos si sa te intorci cu bine!”

Baietii cei mari erau necajiti de insuccesele purtate si se plangeau unul altuia de faptul ca nu reusisera sa castige inima printesei de pe insula. Nu prea le pasa nici de boala tatalui, nici de durerea mamei. Fiul cel mic le asculta povestirile si lua aminte la ce patisera fratii sai. Porni la drum cu incredere si manat de dorinta de a-si vedea tatal din nou pe picioare.
La marginea lacului gasi semnele incercarilor prin care trecusera fratii sai mai mari (barca, aparatul de imblanzit animale, foile cu poezii si cantece de dragoste imprastiate). Puse obiectele in barca. Apoi se uita in jur si gasi niste liane din care impleti o sfoara lunga si solida pe care o lua cu el. Ajuns pe insula, lega barca de mal si porni spre o poienita ce se zarea in apropiere, luand cu el obiectele din barca. Avu norocul sa o gaseasca pe fata singura in poiana. Fata canta si culegea flori. Cand il vazu, se opri speriata.
“- Nu te speria, nu vreau sa-ti fac niciun rau. Am venit sa te rog sa ma lasi sa iau cateva mere din gradina ta pentru tatal meu care e grav bolnav.”

“- Nu pot sa te las in gradina, e pazita de balaur. Chiar daca acum e plecat, nu lipseste niciodata mult si va fi vai si amar daca te gaseste aici. Si mie mi-e teama sa nu-l supar”, ii zise fata.

Baiatul replica: “- Uite, iti daruiesc in schimb toate obiectele pe care le-am adus cu mine. Am aici un aparat care te poate ajuta sa-l imblanzesti; e construit de fratele meu cel mai mare, care e foarte inventiv. Daca se intoarce balaurul si ma gaseste aici, il voi folosi. La plecare ti-l las tie, cine stie cand ai nevoie sa il folosesti si tu; iti arat cum functioneaza. De asemenea, am vazut ca iti place sa canti, asa ca poate ti-ar placea aceste cantece compuse de cel de-al treilea frate al meu, care este foarte talentat. Daca ma lasi sa iau merele, voi pleca imediat cu aceasta barca sigura construita de al doilea frate al meu, care e foarte priceput. Voi lega barca aici la mal cu sfoara aceasta, iar cand ajung eu in cealalta parte, tu doar trebuie sa tragi de ea si barca se va intoarce la tine. Astfel, vei putea pleca oricand de pe insula, daca vei dori. Ti-as fi foarte recunoscator daca m-ai ajuta sa-mi salvez tatal.”

Fetei ii placu de baiat si de felul cum ii vorbise.

“- De acord, te ajut, dar repede sa nu vina balaurul!” Zis si facut. Fata ii arata unde se gaseau merele potrivite pentru boala regelui si baiatul culese cate avea nevoie, apoi isi lua ramas-bun si pleca spre casa.

Ajuns acasa, ii dadu tatalui sau sa manace din merele vindecatoare. Mare bucurie fu pe mama sa si pe intreg palatul cand regele se ridica din pat si incepu sa se poarte cu multa vioiciune si veselie, asa cum ii era firea de dinainte de a se imbolnavi.

Trecu o vreme, nu prea multa, pana cand intr-o zi sosi la palat printesa de pe insula. Cei patru fii ai regelui se aflau in curte si se antrenau in lupte, asa ca toti printii. Cand vazura fata, cei trei baieti mai mari sarira la cearta, fiecare zicand ca fata venise pentru el. Fata insa merse direct la baiatul cel mai tanar, fara a-i baga in seama pe ceilalti.

“- Iti multumesc pentru sansa oferita, de a pleca de pe insula si a vedea lumea. Daca vrei sa ma insotesti, mi-ar placea sa am un tovaras de drum ca tine.”

Baiatul se gandi o clipa, se intoarse spre parintii sai care ii zambeau incurajator, se uita la fratii sai ce il priveau cu ochi mirati de parca atunci il descopereau prima oara si ii raspunse:

“- Si eu sunt bucuros de asa tovarasie!”

Si plecara in lumea larga impreuna. Iar calatoria lor continua inca.

Povestea omului care se intrista la sfarsitul anului

Source: www.youwall.com/

A fost odata ca niciodata un om care se intrista mereu in apropierea sfarsitului de an, si in special in ultima zi a anului. Supararea sa era atat de mare, incat nimeni si nimic nu-l putea inveseli. Si starea aceasta se transmitea familiei, astfel incat casa lui ajunsese sa fie cunoscuta in sat drept Casa Tristetii.

Intr-un an, in ultima zi de decembrie, omul nostru venea ingandurat spre casa. Deodata i se paru ca zareste pe marginea drumului o floare. Se apropie si, intr-adevar, in zapada se afla un minunat trandafir inflorit.

Barbatului nu-i venea sa creada ochilor si se apropie mai mult, cu intentia de a atinge floarea. In acel moment avu impresia ca floarea ii zambeste.

– Mare minune, isi zise el. Hai sa o iau cu mine sa o vada si nevasta mea si copiii. Cu grija, lua floarea in mana si porni spre casa.

Ajuns acolo, le povesti intamplarea. Insa pentru ca trandafirul arata ca o floare normala, ba chiar putin cam inghetata, fiecare membru al familiei avu o reactie diferita.
Nevasta incepu sa planga si sa se vaiete ca barbatul ei a luat-o razna.
Baiatul cel mare incepu sa faca glume si sa-i ceara trandafirului sa cante si sa danseze.
Baiatul cel mic se aseza in pozitie de drepti si ii ordona trandafirului sa zambeasca.

Fetita insa se ruga cu glas soptit de floare sa-i zambeasca. Si ii spuse: Uite, e usor, fa ca mine! Si ii darui trandafirului cel mai frumos zambet al ei.

Ca prin farmec, trandafirul prinse viata, isi recapata culoare, se indrepta catre ea si zambi. Toti cei prezenti tacura muti de uimire.

Si atunci barbatul simti ceva in inima sa, o caldura care i se raspandi apoi in corp, se ridica in gat si il gadila incat izbucni in hohote de ras. Curand, toti ai casei radeau de nu mai puteau.
Cand se oprira sa rasufle, omul le spuse alor sai ca va desena trandafirul asa zambitor cum era. Se gandea el ca atunci cand acesta avea sa se ofileasca, sa le ramana macar imaginea acestuia care sa le aduca aminte de momentele acelea de pura veselie pe care le simtisera cu totii in acea seara.

Zis si facut. Barbatul realiza un desen minunat pe care il agatara in camera de zi intr-un loc vizibil. In acel an, familia petrecu o seara de Revelion de neuitat, cu voie-buna si sufletele usoare.

A doua zi, trandafirul disparuse. L-au cautat in zadar peste tot prin casa, curte si vecinatati. S-au intristat cateva clipe, insa privind desenul dintr-o data le reveni zambetul pe buze si buna dispozitie.

Din ziua aceea, ori de cate ori tristetea le dadea tarcoale, priveau imaginea trandafirului zambitor si tristetea era alungata din sufletele lor.

Cand simti ca i se apropie sfarsitul, barbatul isi chema familia si le spuse ca ar vrea ca desenul cu trandafirul zambitor sa fie daruit satului pentru ca toata lumea sa se bucure la vederea lui.

Copiii ii indeplinira dorinta si asa se face ca desenul se gasesate si azi in muzeul din Satul Veseliei (cum a ajuns sa fie cunoscut de atunci), unde il poti vedea si tu, cititorule, de vrei sa-ti alungi gandurile rele.

Si, odata ce il vei fi vazut cu ochii tai sau numai sa fi auzit de el, asa cum s-a intamplat tuturor celor dinaintea ta, trandafirul zambitor te va face sa zambesti.

Asa cum o faci chiar acum, citind povestea aceasta 🙂