Month: May 2017

Saptamana 20

/ Iris / 1 Comment

Lucrurile pe care nu le putem face sunt mult mai putine decat cele pe care credem ca nu le putem face.

Altfel spus, multe dintre lucrurile pe care le facem cand ne adunam curajul, sunt lucruri de care nu ne credeam capabili.

Iar aceasta include a incerca noi experiente, a parasi oameni sau slujbe si a o lua de la capat din nou.

FB_IMG_1486374698773

Povestea calatorului si a fetei cu ochi negri

/ Iris / 3 Comments

tumblr_m26mt9wkhu1r6bx60o1_500

A fost odata un tanar caruia tare ii mai placea sa calatoreasca. Plecase din satul natal de indata ce fusese in stare sa-si poarte de grija, intrucat toti cei dragi murisera pe rand, lasandu-i sufletul pustiit de dor.  Pe unde trecea, nu se imprietenea cu nimeni, ci stabatea lumea de unul singur, purtand in sine teama ca oricine i-ar deveni apropiat va muri in curand.

In drumurile sale prin lume, vazuse multe lucruri demne de povestit. Ce il atragea insa dincolo de orice erau povestile de viata ale oamenilor. Atunci cand se oprea undeva si cineva intra in vorba cu el, il asculta cu atentie, il incuraja din priviri sa nu se opreasca, pana cand omul scotea din el tot ce avea pe suflet. Il multumea sa vada pe chipul acelui om usurarea de a fi spus in sfarsit lucrurilor pe nume.

Seara, cand ramanea singur pe unde apuca sa-si gaseasca culcus, scotea din traista un caiet cu foi albe si asternea pe hartie tot ce aflase, asa cum intelesese el. La final, scria cateva randuri  despre ceea ce simtise el ca ar fi cel mai important pentru fiecare dintre cei pe care ii ascultase.

A doua zi, ii cauta si inmana fiecaruia o foaie care purta mereu titlul: “POVESTEA TA”. Ultima propozitie de pe fiecare din aceste foi, indiferent de povestea omului, era urmatoarea: “Ai grija de ceea ce e cu adevarat important.” Frumos era ca toti acei oameni primeau darul tanarului cu bucurie, si nu de putine ori citeau pe loc ceea ce scria in foaia aceea, multumindu-i cu lacrimi in ochi pentru ca le reamintise despre ce era de fapt viata lor.

Tanarul nu ramanea nicaieri mai mult de o noapte. Avea in el o neliniste cumplita. Deseori ii visa pe cei dragi, pierduti prea devreme, iar cand amintirea lor parea sa paleasca, se trezea brusc cuprins de frica si cu dor de duca. Si dus era. In alt loc, cu alti oameni si alte povesti.

Intr-o zi, ajunse intr-un sat linistit, asezat pe fundul unei vai inconjurate de dealuri impadurite. Pentru prima oara, a simtit ca acolo s-ar putea opri. Intrand in sat, fu mirat lipsa locuitorilor. Insa descoperi repede ca acestia se adunasera in piata din mijlocul satului la o sezatoare in jurul unei stanci pe care sedea un batran. Langa el, tanarul vazu o fata frumoasa, cu ochi mari si negri precum o noapte adanca de iarna. Dar pricvirea ei nu era rece, poate putin trista.

Batranul povestea cu voce domoala, iar publicul parea captivat de ceea ce spunea. Apropiindu-se, tanarul incerca sa asculte, ca sa inteleaga despre ce era vorba. Aproape ca inlemni dandu-si seama ca batranul le spunea despre calatoriile lui prin lume si oamenii intalniti, ce ii impartaseau povestile lor de viata. Tanarul se vazu parca pe sine peste zeci de ani in batranul acela.

Tocmai incepuse o ultima istorie, caci se lasa seara, si intr-adevar tanarul vazu cum soarele disparea dupa dealuri scaldandu-i intr-o lumina blanda. “Ce iute trece timpul cu povesti”, se mira tanarul. La un moment dat, batranul se intrerupse din povestit si, intorcandu-se catre fata de langa el, o intreba: “Adu-mi aminte, draga mea, cum s-au intamplat lucrurile aici.” Langa tanar, doi sateni incepura sa susoteasca intre ei: “S-a cam ramolit Batranul Calator, daca a ajuns sa vorbeasca cu aerul.” Tanarul nu intelegea aceste vorbe. Doar era o fata acolo, care ii soptea batranului la ureche! Chiar atunci, fata il privi in ochi, iar el simti o durere ascutita in inima si frica aceea imensa de pierdere si moarte ce ii chinuia noptile.

Se intoarse sa fuga. In graba lui, trecu pe langa o batrana care il apuca de brat si ii zise: “Si tu o vezi, nu-i asa? Moartea?” Nu statu sa-i raspunda. Merse cat de repede si de mult putu ca sa se indeparteze de locul acela.

Cateva zile se feri de asezarile omenesti. Isi gasi adapost pe campii ori in padure, oriunde putu sa fie singur ca sa se gandeasca la ce i se intamplase si sa se linisteasca. Hotari ca totul fusese o inchipuire, caci probabil oboseala drumurilor fara intrerupere de ani de zile il ajunsese in ziua aceea pe care o dorea uitata.

Isi relua obiceiul de a se opri in sate, pentru a culege si darui inapoi povestile oamenilor. Nu reusi insa sa scape cu totul din visele lui de ochii aceia negri si patrunzatori, ce parca il citisera pana in strafundul sufletului.

Intr-o buna zi, intrand intr-un sat nou, i se paru ca o zareste pe Fata cu Ochi Negri. Un copil plapand se apropie de ea, iar fata ii zambi si se apleca sa-l cuprinda in brate. Copilul rase si o imbratisa fara frica. “Nu se poate sa fie Ea”, isi zise tanarul. “De Ea le e frica tuturor”, isi continua el gandurile. Atunci privirile li se intalnira si isi dadu seama ca gresise. Ea era. Dar uitandu-se cum il tine pe acel copil, ocrotindu-l si mangaindu-l cu drag, il cuprinse o liniste pe care nu o mai simtise niciodata. Fata ii zambi larg, iar linistea aceea se transforma in ceva ce nu stia cum sa numeasca, insa era pur si simplu exact ceea ce avea nevoie.  Se apropie de fata si de copil si intra in vorba cu ei. Deodata, se auzi o voce de femeie strigand la copil sa vina acasa si sa nu mai stea la taclale cu barbati necunoscuti. Copilul, ascultator, pleca la mama sa.

“Copiii ma vad pentru ca ei nu au frica”, ii explica simplu fata. Atunci tanarul realiza ca ceea ce simtea era exact lipsa fricii de moarte. “Tinere Calator, cei ca tine fac un mare bine oamenilor”, continua ea. “Oamenii care stiu ce este important in viata, traiesc mai frumos, folosind timpul lor cu chibzuinta, si mor impacati ca au trait o viata fericita. Continua ceea ce faci, iar eu voi fi mereu alaturi de tine, pana in ultima clipa”, ii mai spuse, luandu-l de mana.

Atingerea ei era calda si vindecatoare. Aflase in sfarsit ce era important pentru el, iar viata capatase lumina si sens. Moartea ii devenise prietena si insotitoare in viata*, si totul era bine.

* Titlul initial al acestei povesti a fost: “Povestea calatorului insotit de moarte”. Poate ca unii s-ar fi speriat si nu ar fi citit-o, iar eu cred ca ar fi fost pacat.