Ziua 243

M-ai intrebat daca eu cred in destin. Intr-un fel, da. Cred ca ne construim cumva drumul prin destinul scris deja in noi.

Destinul ni-l facem luand decizii, facand alegeri – zilnic si pe termen lung. Cand alegem prost, simtim consecintele si ne dorim altceva. Cand decizia e corecta, suntem impacati. Asa suntem fortati sa ajungem la ceea ce trebuie sa fie.
O pendulare intre ‘dat’ si ‘creat’, asta e destinul pentru mine.
''destiny_is_not_a-71478

Cantecul florii pierdute

Still life with guitar and roses_Frans David Oeder

Still Life with Guitar and Roses- Frans David Oeder

Vineri dimineata. Aveam cateva ore pana la intalnirea stabilita cu Laura Fields pentru a termina interviul despre abuzul sexual a carui victima fusese in copilarie. Am incercat sa editez textul scris ca urmare a primei noastre discutii, insa mintea mi-a zburat la barbatul pe care il vazusem in parc in ziua cand l-am cunoscut pe Paul Stone, bunicul lui Robert. Robert era un baietel simpatic, ramas fara mama la numai doi ani, urmand parca soarta tatalui sau, a carui mama murise la nastere.  Am deschis calculatorul si am tastat titlul cartii pe care o citea acel barbat care-mi atrasese atentia: “Muzica ne-a hranit iubirea” (speram sa-mi fi amintit corect titlul). Intr-adevar, cateva rezultate pareau promitatoare. Mi-am notat numele autoarei, Violet Birdy, si am observat ca data lansarii cartii era chiar vinerea urmatoare.

Am plecat mai devreme de acasa si in drum spre parc m-am oprit la libraria mea preferata. Am cumparat cartea si am avut un sentiment placut la gandul ca in weekend aveam sa o citesc.

Ajungand in parc, in zona unde Laura statea de obicei, m-a izbit o imagine neobisnuita: Laura o tinea pe fetita ei Lili in brate si statea de vorba cu un barbat in jur de 35 de ani, de al carui picior era agatat micul Robert. Mi-am dat seama instantaneu ca era vorba despre tatal baietelului, Peter Stone. Vazandu-i prinsi in conversatie, am decis ca nu era momentul sa intervin, asa ca i-am trimis un scurt mesaj Laurei, rugand-o sa ma sune pentru reprogramare. Dand sa fac cale-ntoarsa, am mai avut o surpriza, observand-o pe Rose Carpenter sezand impreuna cu Paul Stone pe o banca in apropiere, parand de asemenea adanciti intr-o discutie. Uitandu-ma la ei si apoi la grupul tinerilor, mi-a venit gandul ca poate pentru toti acei oameni care suferisera in felul in care fiecare imi povestise, venise timpul pentru un moment de liniste si de speranta.

Cu perspectiva unei dupa-amieze libere, am ramas in parc, luand-o pe o alee mai ferita, cu intentia de a ma apuca de citit noua carte. Nu am mers mult, ca l-am vazut din nou pe barbatul cu cartea. Nu am ezitat si m-am indreptat spre banca pe care statea cu privirea pierduta. Cartea era asezata langa el, inchisa, semn ca poate o terminase de citit. Ma framantam cum sa-l abordez fara sa ma creada nebuna.

‘- Ma iertati, este o carte despre muzica?’ l-am intrebat ajungand langa el si aratand spre volumul a carui coperta imi era desigur cunoscuta.

Barbatul tresari si, dupa ce arunca o privire copertii pe care se gaseau o chitara si trandafiri, imi raspunse cu mirare in glas:

‘-As putea zice mai degraba ca este despre efectele muzicii. De fapt, este un roman de dragoste.’

‘-Asadar citesc si barbatii astfel de carti?’ am indraznit sa-l provoc.

‘-Daca este povestea lor in ele, atunci…’ incepu el sa zica si se opri brusc.

‘-Nu am vrut sa fiu indiscreta. Nici nu stiti cine sunt. Ma numesc Amalia Fisher si sunt jurnalista independenta. Nu am multa experienta, am terminat studiile acum 2 ani, insa am incredere ca ma voi descurca. Voi avea subiecte despre care sa scriu si le voi scrie suficient de bine incat sa fie publicate’, am spus eu fara sa ma gandesc daca ar putea interesa pe cineva planurile mele profesionale.

‘-Ma bucur sa te cunosc, Amalia. Eu sunt David Parker. Imi amintesti de fiul meu, Ryan, si el vorbeste cu acelasi entuziasm despre cum isi va deschide propriul cabinet de psihologie dupa ce termina stagiul obligatoriu de practica. Cred ca sunteti aproape de aceeasi varsta.’

‘-Nu ca vreau sa va flatez, insa nu pareti destul de in varsta sa aveti un fiu asa mare. Eu am 25 de ani, iar dumneavoastra poate putin este 40?’

‘-Spune-mi David, si sa stii ca sunt destul de batran sa-ti fiu tata’, rase el. ‘Am trecut de 50 de ani, Ryan are 26, iar eu la varsta ta deveneam tata – s-a grabit sa vina pe lume sau poate noi ne-am grabit…’ comenta el, si o umbra parca i se aseza pe chip. ‘Nu ma intelege gresit, Ryan este bucuria vietii mele si binele lui este mai presus de orice. Insa as sfatui pe oricine sa astepte macar pana pe la 30 de ani inainte de a se casatori si a avea copii. Sa-si dea timp sa se cunoasca si sa-si cunoasca partenerul dupa ce trece perioada de dragoste oarba de la inceput. Eu mi-am dat seama de lucrurile acestea dupa varsta de 40 de ani, cand in sfarsit am realizat ca nu am langa mine pe cineva care sa ma inteleaga, sa ma accepte, sa ma aprecieze ca barbat si nu sa ma considere doar tata. Nici nu stiu cum de ii spun toate lucrurile acestea. Poate ca sunt sub influenta cartii acesteia despre care m-ai intrebat. Autoarea a fost iubita mea’, marturisi David abrupt uitandu-se la mine ca sa-mi urmareasca reactia.

‘-Trebuie sa fie o femeie deosebita, am replicat eu. ‘S-a intamplat demult? De ce nu mai sunteti impreuna? Daca vrei sa imi povestesti…’, am replicat eu, sperand ca nu se va opri aici cu marturisirile.

‘-Poti sa cumperi cartea sa citesti cum s-au petrecut lucrurile. Daca vrei insa sa afli si versiunea mea, pe scurt, iat-o.’

Acum mai bine de doi ani, era in luna martie, intr-o dupa-amiaza de pe la mijlocul saptamanii, ma aflam intr-o cafenea linistita de langa birou. Am firma mea de constructii si simtisem nevoia unei pauze de la telefoanele cu clientii, facturile de plata, problemele in executia lucrarilor, comenzile intarziate de materiale, si de la toate celelalte urgente ce trebuiau rezolvate zilnic.  Cafeneaua era aproape goala, asa ca mi-am vazut in tihna de lectura unei reviste de muzica – una din pasiunile mele.

La un moment dat, am inregistrat la masa de langa mine o voce feminina placuta, care vorbea animata la telefon. Mi-am ridicat privirea si am ramas fixat asupra unei femei tinere cu parul blond inchis si ochii caprui. Nu parea foarte inalta, era imbracata lejer, sportiv chiar. Avea maini delicate si nu purta verigheta. Pentru o clipa m-am intrebat: “Eu de ce o mai port?” Cred ca m-am inrosit cand am realizat ca femeia terminase conversatia si ma privea cu un zambet jucaus.

‘-Parintii’  – zise ea pe un ton de scuza – ‘si la 37 de ani trebuie sa le justific deciziile luate de mine. Va rog sa ma iertati daca v-am deranjat.’

‘Nu m-ati deranjat deloc. Si va inteleg perfect. Mama a trecut de 80 si tot imi cere explicatii’, am raspuns intorcandu-i zambetul. Apoi m-am intins spre masa ei si m-am prezentat:

‘- Eu sunt David. David Parker. Detin o firma de constructii’, am adaugat eu ca sa zic ceva.

‘- Violet Birdy. Proaspata somera. Nu sunt interesata de o slujba, tocmai am decis sa demisionez si sa ma apuc de scris cu norma intreaga. Ceea ce ar fi trebui sa fac cu ani in urma.’

‘-Te felicit. Daca asta e ceea ce simti ca trebuie sa faci, este extraordinar ca ai avut curajul sa iei aceasta hotarare. Eu nu i-am dat o sansa muzicii, a ramas un hobby pentru mine.’

Am continuat sa vorbim despre una si alta ca doi vechi prieteni. M-a facut sa uit ca am aproape 49 de ani si o familie. Devenisem entuziasmat ca un adolescent. Ma asculta cu atentie, imi punea intrebari aratandu-se vadit interesata de ce ii spuneam, raspundea fara ezitari la ce o intrebam si eu. Aveam o comunicare reala, fireasca si onesta, cum de putine ori mi se intamplase.

Timpul a zburat si ne-am dat seama cu uimire ca se facuse seara. I-am cerut numarul de telefon si am rugat-o sa ne mai intalnim. Ne-am privit lung in ochi si cred ca atunci am realizat amandoi ca nu aveam sa fim doar prieteni. Dupa mine, acesta a fost singurul moment de tacere grea dintre noi. Un moment hotarator. Violet mi-a raspuns cu un simplu “Da”.

Am inceput sa ne intalnim regulat si cu cat o cunosteam mai bine, cu atat imi doream sa petrec mai mult timp cu ea. Simteam dupa ani de amortire ca sunt viu si ca pot inca sa iubesc si sa fiu iubit. Ne vedeam in apartamentul ei, unde ramaneam uneori si peste noapte, pretextand plecari prin tara la locatiile unde aveam proiecte in curs. Nu riscam decat foarte rar sa iesim la cate un film sau sa mancam la restaurant, alegand mereu colturi retrase din oras, unde ne faceam socoteala ca nu aveam cum sa dam de cineva cunoscut. In serile noastre impreuna discutam mult, despre orice, radeam si dansam, ne ascultam, ne sfatuiam si ne incurajam reciproc. Imi placea sa-i cant la chitara si ma trezeam inspirat sa compun, ceea ce nu mai facusem din facultate. Violet nu prea avea habar de muzica, insa ne-am descoperit gusturi comune si astfel muzica era nelipsita. Nu imi amintesc sa fi facut dragoste cu ea altfel decat cu vreun album sau un playlist derulandu-se in surdina.

In timpul cand ma aflam acasa, aveam sentimentul straniu ca nu mai apartin acelui loc. Eu si Rachel (sotia mea) nu mai imparteam de mult o viata normala de cuplu, insa facusem tot ce era posibil sa pastram aparentele, de dragul lui Ryan. Ryan care intr-una din rarele lui vizite acasa, si asta pentru ca era ziua mea, m-a emotionat urandu-mi: “Tata, vreau sa fii fericit”.

Si eram fericit, peste masura chiar, iar timpul trecea pe nesimtite. Am trait un an suspendat asa, intre doua lumi. A fost unul dintre cei mai frumosi si in acelasi timp complicati ani. Ma imparteam intre doua vieti, si incet-incet ajunsesem sa nu mai stiu care este cea reala. Sau mai bine spus, imi doream ca  reala sa fie viata cu Violet, cea ascunsa de oricine altcineva de pe lumea aceasta, care exista numai intre noi doi. Pe de alta parte insa, poate ca nu credeam ca aceea poate deveni viata mea adevarata, permanenta, nu stiam cum as putea sa o  iau de la capat, sa nu mai fim Rachel si David, sa las in urma trecut, familie, prieteni, totul… Si dincolo de asta, ce avea sa creada Ryan?

Cand am implinit 50 de ani, o varsta de care ma temusem, nu am simtit vreo apasare sau nostalgie, ci multa liniste si incredere. Violet a organizat o iesire de doua zile la munte, intr-o cabana retrasa. A fost singura noastra excursie mai lunga si acolo, departe de vietile noastre organizate in felul descris, ea mi-a spus pentru prima data ca ma iubeste si ca isi doreste ca eu sa fiu partenerul ei de viata. Ar fi trebuit sa ma pregatesc pentru acel moment. Era absolut cert ca va veni, insa pe mine m-a luat prin surprindere. I-am spus si eu ca o iubesc, nu aveam nicio indoiala ca asa este. Am adaugat ca ii ofer intotdeauna tot ceea ce pot si ca am nevoie de timp sa ma gandesc ce sa fac.

Nu am citit nimic pe chipul ei, poate o usoara dezamagire, si pentru ca eram obisnuit sa imi spuna ce simte, am presupus ca a inteles si ca va astepta sa iau o decizie. Nu a facut-o. La scurt timp dupa aceea, am primit prin curier o cutie cu lucrurile mele lasate la ea in apartament si o scrisoare care mi-a frant inima. Stabilisem de la inceput ca, atunci cand unul dintre noi avea sa-si doreasca altceva decat acel tip de relatie, iar celalalt nu ar fi dorit acelasi lucru, sa ne oprim. Fara intrebari sau presiuni, pentru ca amandoi pretuiam libertatea. In scrisoarea ei, Violet presupunea ca raspunsul meu nu avea sa fie diferit nici dupa ‘timpul de gandire’, asa ca prefera sa ne despartim atunci si ma ruga sa nu o caut.

I-am respectat dorinta.

‘- Aceea a fost ultima oara cand am auzit ceva despre Violet, pana zilele trecute, cand am primit la firma un colet cu un exemplar semnat al cartii’, isi incheie David povestea si, deschizand cartea, imi arata dedicatia tiparita “Multumesc, iubire“, sub care era scris: “Primul meu autograf este pentru tine. Intreaga carte e a ta, iubire. Violet“. ‘- Asa ma alinta Violet, iubire‘, clarifica David, vazandu-ma putin nedumerita, apoi adauga:’- Cartea era insotita de un bilet scris de mana, in care isi cerea iertare ca nu ma prevenise ca va scrie despre noi si imi dadea detaliile lansarii, care e vinerea viitoare incepand cu ora 5pm la Marea Librarie. Nici nu stiu de ce mi-a dat toate aceste detalii’, bombani David. 

‘- Cum de ce?’, am strigat eu inflacarata, ‘e clar ca este o invitatie la lansare!’

‘- Poate ca este’, a soptit David parand neconvins.

‘- Sunt sigura de asta! Uite, daca esti de acord, voi veni si eu acolo sa te sustin moral. Pare a fi o idee buna sa va vedeti si sa vorbiti’, l-am indemnat.

‘- Cu siguranta ca ma voi gandi bine la acest lucru in zilele urmatoare’, a zis, oftand usor.

‘- David, daca imi mai permiti o intrebare, a avut dreptate Violet? S-ar fi schimbat raspunsul?’

‘-Nu stiu ce as fi hotarat, pentru ca Violet a decis pentru amandoi. Am insa o saptamana sa aflu’, mai spuse el si cu aceasta perspectiva, ne-am luat la revedere.

***

Dupa ce aflasem povestea iubirii dintre David Parker si Violet Birdy si petrecusem weekendul citind cartea lui Violet, nu puteam sa lipsesc de la lansarea ei. Speram ca si David sa fie prezent si chiar sa mearga sa vorbeasca cu fosta lui iubita. Am ajuns la timp la eveniment, nu venise inca multa lume. L-am cautat pe David din priviri si, vazandu-l undeva in spatele salii, l-am salutat cu o fluturare de mana si m-am asezat undeva mai in fata, intr-un punct de unde puteam observa bine spatiul unde urma sa stea autoarea.

Publicul se aduna rapid si am simtit ca cineva s-a asezat langa mine. Am intors capul si am dat de o pereche de ochi albastri, cu o privire intensa, scrutatoare. I-am zambit posesorului, un tanar cam de varsta mea, si mi-am reindreptat atentia catre ce se intampla in sala. Punctuala, Violet a intrat in incapere impreuna cu moderatoarea evenimentului si, dupa cateva momente in care am asteptat sa se faca liniste, a inceput un scurt interviu despre scris si carti, despre subiectul cartii pentru care venisem si despre sursele de inspiratie. Intrebata daca vreunul din personajele sau intamplarile din carte isi are izvorul in experienta personala, Violet a raspuns ca imaginatia ei bogata tine loc de experienta si a zambit usor. Stiam ca minte, desigur, si poate ca si altii au realizat acest lucru, intrucat zambetul nu ii cuprinsese ochii.

Dupa aceea, Violet a acceptat sa citeasca un fragment, inainte de semnarea autografelor. In timp ce citea o minunata descriere a unor clipe de intimitate petrecute intre personajele pricipale ale romanului, vecinul meu a soptit, suficient de tare cat sa-l aud: “Da, nu e absolut deloc inspirata din realitate”. Am intors capul spre el si l-am intrebat discret: “Nu crezi ca a spus adevarul?” La care el a raspuns: “Stiu sigur ca nu a spus adevarul. Sunt Ryan Parker, fiul lui David. Am observat mai devreme ca l-ai salutat. De unde va cunoasteti?”. Am ezitat un moment, incercand sa nu-mi tradez surprinderea, dupa care i-am raspuns vag: “Am avut ocazia sa ne cunoastem si i-am luat un interviu. Sunt jurnalista, Amalia Fisher este numele meu.” “Deocamdata scapi doar cu asta, insa la un moment dat imi vei spune totul”, zise Ryan foarte sigur pe el si se ridica, indreptandu-se catre masa unde Violet incepuse deja sa acorde autografe.

M-am ridicat si eu, iar in acel moment s-au intamplat mai multe lucruri care pareau a se derula cu incetinitorul: l-am vazut pe Ryan vorbind cu Violet, pe Violet uitandu-se peste umarul lui si vazandu-l pe David cu fata impietrita privind la Violet si Ryan, apoi pe David mergand spre usa, l-am auzit pe Ryan ca prin vis spunandu-i lui Violet sa fuga dupa David si sa-l faca din nou fericit, am urmarit-o pe Violet ridicandu-se si parasind sala, scuzandu-se rapid fata de cei prezenti si in sfarsit, am simtit cum ma ia cineva de mana si imi spune la ureche: “Acum ar fi momentul sa imi spui tot. Te invit sa bem ceva impreuna”.

Intorcand capul, l-am privit adanc in ochi si i-am raspuns simplu: ‘Da’.