Mă încântă zilele acestea de primăvară timpurie, când natura stă gata-gata să explodeze. Ca prin minune, totul e înverzit, înflorit, mustește de viață.
Luându-mi răgazul de a observa pentru un timp mai lung o ramură înmugurită, am fost răsplătită cu unul dintre cele mai frumoase momente: am văzut efectiv cum pocnește o floare. Chiar dacă deschiderea are loc într-un ritm insesizabil pentru ochiul omenesc, există o clipă de unde începe totul.
Sunt emoționată ca și când aș fi asistat la Big Bang.
A fost odata un stol de corbi ce traiau in ordine si pace sub conducerea celui mai intelept dintre ei, caruia ii spuneau Capetenia. Acesta avea penele cele mai negre si mai stralucitoare si isi dovedise inteligenta in multe ocazii. Membrii stolului aveau mare incredere in el.
Intr-o primavara, in familia Capeteniei iesira din gaoace 7 pui, sase fete si un baiat. Erau tare bucurosi, si el si sotia sa. La inceput, nu observara nimic deosebit, insa pe masura ce puii cresteau si scapau de puf, vazura cum baiatul (cel mai mic dintre ei) parea sa aiba o culoare mai deschisa decat ceilalti. Nu s-au ingrijorat pana in momentul in care puiul a venit acasa plangand din cauza ca rad toti de el si il numesc Surul. Parintii trebuira sa recunoasca atunci ca Surul lor drag era diferit. Nu mai avea nimeni in tot stolul pene gri, nici macar cei mai batrani dintre ei. Negri se nasteau, negri mureau.
Toata intelepciunea ce il facuse sa ajunga seful stolului nu ii era de folos Capeteniei, care nu stia ce sa-l sfatuiasca pe fiul sau. Parintii incercara tot felul de metode, doar-doar ar fi reusit sa inchida culoarea penelor. L-au tinut in intuneric, i-au adus mancare inchisa la culoare, l-au imbaiat in namol – nimic nu a functionat. Intr-un final, Capetenia a luat decizia sa lase lucrurile in voia lor si sa spere ca puiul va deveni intr-o buna zi negru ca toti ceilalti. Cu toate acestea, nu ii fu usor sa ignore glumele si susotelile despre baiatul sau si trebui inclusiv sa isi apere pozitia de sef, pusa la indoiala tot din cauza acelui pui deosebit.
La randul lui, Surul decise ca nici nu vrea sa devina negru. Asa ca astepta rabdator sa invete bine sa zboare si sa isi caute hrana, iar cand se simti suficient de puternic, isi anunta parintii ca pleaca sa gaseasca pe altcineva ca el. Parintii incercara in zadar sa il convinga ca nu are rost, ca ii este mai bine in stolul in care s-a nascut, ca nimeni nu-i va face rau, fiind obisnuiti de-acum cu el. Luandu-si ramas bun, Surul zbura in lumea larga.
Prima zi fu cea mai grea. Inima ii batea tare si intorcea mereu capul spre copacii unde traia stolul sau. A doua zi, deja nu ii mai vedea, ci doar intuia directia in care se aflau. A treia zi, i se paru ca vede un stol de corbi, asa ca zbura intr-acolo. Se dovedira a fi niste ciori destul de neprietenoase. Mai trecura niste zile si incepura sa-l cuprinda grijile. Daca nici macar un alt stol de corbi negri nu gasise, unde avea sa dea peste un corb gri ca el? Apoi se incuraja, spunandu-si: “Nu numai ca voi gasi un corb gri, dar de ce nu si unul cu totul alb?“
La o saptamana de la plecarea de acasa, intalni in sfarsit un corb ce statea linistit pe o craca.
– ‘Buna ziua, ma bucur sa dau de un frate corb prin locurile acestea’, il saluta Surul.
– ‘Bine ai venit pe la noi’, ii raspunse corbul, apoi adauga: ‘Eu sunt Singuraticul, tu cum te numesti?’
– ‘Mi se spune Surul, din cauza culorii mele deosebite’.
– ‘Am vazut o gramada de corbi gri, ce e deosebit la culoarea ta?’ il intreba nedumerit Singuraticul.
– ‘Nici nu stii ce fericit m-ai facut! Toata viata mi-am dorit sa aflu daca mai sunt corbi ca mine. In stolul meu, nu exista si nici nu au existat decat corbi negri. M-au privit mereu ca pe un ciudat. Pot sa ii cunosc si eu pe corbii gri, unde se afla?’, se arata nerabdator Surul.
– ‘Ia-o spre miazazi si ai sa dai de o padurice de foioase asezata langa niste campuri intinse, abia arate. O sa-ti dai seama ca ai ajuns dupa zgomot. Pe mine ma cam obosesc, de aceea plec din cand in cand sa imi aud si eu gandurile. Hai, du-te si lasa-ma!’, i-o taie brusc Singuraticul si se cuibari mai bine pe ramura inverzita.
Surul porni in zbor grabit si ajunse repede la paduricea cautata. Inainte de a se lasa vazut, se opri la ceva departare sa isi traga sufletul. “Ce am sa le zic? Ma vor primi printre ei?” Cum statea asa la indoiala, prin fata ochilor zbura o pasare alba frumoasa si ii lua un pic pana sa isi dea seama ca era tot un corb. Impietrit de uimire ca avusese dreptate, se lua dupa ea si intra in locul acela unde parea ca avea sa gaseasca semeni de-ai sai mai altfel decat cei din stolul lui.
Cand il vazura, se facu liniste. Apoi corbul alb, o fata, i se adresa:
– ‘Cine esti si ce te aduce pe aici?’
– ‘Sunt Surul si vin de la multe zile departare. Singuraticul mi-a zis unde va gasesc. In stolul meu, sunt numai corbi negri si de mic mi-am dorit sa stiu daca mai este cineva ca mine.’
– ‘Eu sunt Indrazneata, ea e Gratioasa, el e Savantul, cel de acolo e Mancaciosul’, incepu ea sa-i prezinte corbi de toate nuantele, de la negru taciune ori gri antracit pana la alb laptos. Erau pana si corbi cu pene in culori vii (i se paru chiar ca vede si o verisoara pasarea paradisului, cateva rude cotofene si ciori cu penaj variat), insa nimeni nu se numea “Coloratul” sau “Albul” si evident, niciunuia nu i se spunea “Surul”.
– ‘Nimeni nu este ca tine, si nimeni nu este ca altcineva’, ii zise Savantul, un corb negru obisnuit, cum ar zice unii.
– ‘Ce iti place sa faci?’ vru sa stie Indrazneata.
– ‘Nu prea stiu’, se intrista Surul. ‘M-a preocupat atat de mult culoarea mea distincta de a celorlalti, incat toata energia mi-am folosit-o ca sa nu las ironiile sa ma raneasca, ca sa ma integrez si ca sa indeplinesc constiincios ce mi se dadea de facut. In drumul meu spre voi am fost cel mai fericit, iar descoperirea stolului vostru ma multumeste intr-un fel pe care nu pot sa il descriu’.
– ‘Ai inima de calator, de cautator’, concluziona Indrazneata. ‘Ce-ai zice daca de azi inainte acesta ti-ar fi numele, “Exploratorul”?’
– ‘Suna exact cum trebuie’, fu de acord Surul, adica Exploratorul. ‘Stiu ce am de facut: ma voi intoarce la stolul meu pentru a le da vestea si a le povesti despre voi si despre ce exista in lume. Apoi ma voi indrepta spre asfintit, am auzit eu ca acolo ar fi niste corbi cu ghearele rosii, tare mi-ar placea sa-i cunosc.’
Zis si facut. Din acea zi, Exploratorul a cutreierat prin lume, a aflat despre multe minunatii si a cunoscut numerosi corbi speciali (si nu, nu culoarea penelor ii facea speciali). In stolul lui de acasa, puii invata acum despre aventurile Exploratorului, de care toti sunt tare mandri.
Capetenia a mai imbatranit, insa nu ii pare rau ca fiul sau nu va prelua conducerea, asa cum ar fi fost dupa traditie. Sora cea mai mare a Surului (cum il alinta ei inca) se dovedise o lidera innascuta. Si cei mai incapatanati corbi din stol trebuira sa recunoasca ca era singura capabila sa ii conduca. Pana la urma, ce isi poate dori un parinte mai mult decat sa-si vada urmasii pe calea ce li se potriveste, iar nu pe cea ce li se pregateste.
Iesi din mintea ta.
Orice framantari ai avea, ganduri, intrebari, experiente, impartaseste-le cuiva, vorbeste cu cineva despre ele.
Problemele poate ca nu-si vor gasi o rezolvare miraculoasa, insa o conversatie autentica, de la inima la inima, este nepretuita.
N-am venit pe lume sa discutam despre vreme.
The World in My Words 