Lectia de viata nr.4

img_20190610_1237336551068860842740483.jpg

Măreşte-ţi cercul.

Mare iubitoare de libertate, dintotdeauna m-a obsedat imaginea cercului strâmt în care vieţuim.* Vrând-nevrând, am acceptat în timp că limitele existenţei mele pământeşti sunt multe şi diverse, de la nevoi ale trupului până la constrângeri sociale perpetuate din generaţie în generaţie ori bariere personale solide.

Adesea am trecut prin experienţe de claustrofobie mentală, când totul părea să se reverse asupra mea, sufocându-mă şi zdrobindu-mă până la nefiinţă. Gândul salvator, care a funcţionat în acele momente, a fost acela că cercul poate fi lărgit. De fiecare dată când am dat curs acestui imbold şi mi-am împins graniţele cât mai departe de orizontul meu imediat, m-am putut mişca în voie şi am găsit curajul de a mă confrunta onest cu propriile neajunsuri.

Singura formă de libertate autentică la care pot spera este aceea de a-mi muta propriul gard de protecţie alcătuit din frici moştenite sau dobândite până la punctul în care temerile dispar, învinse fiind, ori îşi pierd puterile asupra mea.

Medalionul din fotografie îmi reaminteşte, la nevoie, că cercul poate deveni mai mare şi că libertatea este posibilă şi reală.


Trăind în cercul vostru strâmt” – Luceafărul, Mihai Eminescu

Advertisements

Lectia de viata nr. 3

Dragostea nu are limite.

Adevărata iubire nu are data de expirare și nici nu-ți trebuie vreun motiv ca să iubești pe cineva. În niciun caz nu e iubire dacă e la schimb pentru ceva ce ai făcut pentru o persoana.

Iubești și atât.

In schimb, relațiile pot dura mai mult sau mai puțin, pe viata sau doar pentru o etapa a vieții. Într-un fel, e ca la cursele de alergare. Unele pot fi scurte, ușoare, precum cursa populara – oricine poate concura, fără prea mult efort. Altele sunt precum cea de 10km, unde îți trebuie pregătire și unde depui ceva efort pentru a o duce la capăt. Multe sunt curse de semi-maraton ori maraton, dar aici lucrurile stau asa: nu oricine poate alerga 21 sau 42 km și nu ii aleargă oricum. Ideea nu e sa ajungi la final rupt de oboseala, epuizat de experienta prin care ai trecut.

Asa e și cu ‘pentru totdeauna’. La finalul unei relații pe viata, sentimentul ca ai tras ca un animal de povara ori ca ai suferit cu stoicism, dar ai rămas fidel angajamentului, nu e străin multor cupluri. Dacă e ceva ce merita schimbat, acela e felul cum ne raportam la relațiile de lunga durata. Ele necesita implicare, muncă susținută, însă dacă rezultatul nu este o bucurie profunda în suflet, o conectare cu celalalt dincolo de cuvinte, un sentiment neclintit de apartenenta, atunci e nevoie sa ne oprim și sa ne întrebam dacă suntem lângă partenerul potrivit pentru acea cursa.

Cea mai frumoasă cursă din viata mea a fost una de 10k pe care am făcut-o langa cineva cu care as fi putut alerga un ultramaraton fără nici cea mai mica problema. Dacă ar fi vrut. Dar asta nu înseamnă că iubirea s-a sfârșit o data cu acea cursa.

Dragostea nu are limite, nici în timp ori spațiu, nici în intensitate ori profunzime.

Pana la urma, “Dragostea este singurul lucru pe care suntem capabili sa il percepem ce transcende timpul si spatiul. Poate ar trebui sa avem incredere in acest lucru, chiar daca nu il intelegem.” (Interstellar)*


*Love is the one thing we’re capable of perceiving that transcends dimensions of time and space. Maybe we should trust that, even if we can’t understand it.Interstellar

Lectia de viata nr. 2

Questions

Nu inceta sa(-ti) pui intrebari.

Imi amintesc uneori de mine stand pe umerii tatei sau mergand de mana cu mama si interesandu-ma de diferite lucruri. Imi amintesc de asemenea9 incantarea din vocile lor incercand sa-mi explice pe cat de simplu posibil pentru ca eu sa inteleg. Daca nu reuseau, eu puneam si mai multe intrebari pana cand lucrurile deveneau clare sau macar primeam un raspuns satisfacator.

Mi-e dor de mine cea curioasa si care-si tinea ochii larg deschisi catre minunatiile lumii. Atunci stiu ca e momentul sa fac o pauza, sa reflectez, si sa pun semne de intrebare gandurilor si sentimentelor mele. Pe masura ce trece timpul, devenim autosuficienti, crezand ca le-am vazut pe toate. Stire bomba: nu le-am vazut. Avem nevoie sa continuam a pune intrebari bune, poate chiar mai mult decat a primi raspunsuri, pana in ultima zi a vietilor noastre.

Astăzi am văzut ceva frumos

Mă încântă zilele acestea de primăvară timpurie, când natura stă gata-gata să explodeze. Ca prin minune, totul e înverzit, înflorit, mustește de viață.

Luându-mi răgazul de a observa pentru un timp mai lung o ramură înmugurită, am fost răsplătită cu unul dintre cele mai frumoase momente: am văzut efectiv cum pocnește o floare. Chiar dacă deschiderea are loc într-un ritm insesizabil pentru ochiul omenesc, există o clipă de unde începe totul.

Sunt emoționată ca și când aș fi asistat la Big Bang.

Povestea corbului sur ce nu a vrut sa devina negru

Ravens_nest

A fost odata un stol de corbi ce traiau in ordine si pace sub conducerea celui mai intelept dintre ei, caruia ii spuneau Capetenia. Acesta avea penele cele mai negre si mai stralucitoare si isi dovedise inteligenta in multe ocazii. Membrii stolului aveau mare incredere in el.

Intr-o primavara, in familia Capeteniei iesira din gaoace 7 pui, sase fete si un baiat. Erau tare bucurosi, si el si sotia sa. La inceput, nu observara nimic deosebit, insa pe masura ce puii cresteau si scapau de puf, vazura cum baiatul (cel mai mic dintre ei) parea sa aiba o culoare mai deschisa decat ceilalti. Nu s-au ingrijorat pana in momentul in care puiul a venit acasa plangand din cauza ca rad toti de el si il numesc Surul. Parintii trebuira sa recunoasca atunci ca Surul lor drag era diferit. Nu mai avea nimeni in tot stolul pene gri, nici macar cei mai batrani dintre ei. Negri se nasteau, negri mureau.

Toata intelepciunea ce il facuse sa ajunga seful stolului nu ii era de folos Capeteniei, care nu stia ce sa-l sfatuiasca pe fiul sau. Parintii incercara tot felul de metode, doar-doar ar fi reusit sa inchida culoarea penelor. L-au tinut in intuneric, i-au adus mancare inchisa la culoare, l-au imbaiat in namol – nimic nu a functionat. Intr-un final, Capetenia a luat decizia sa lase lucrurile in voia lor si sa spere ca puiul va deveni intr-o buna zi negru ca toti ceilalti. Cu toate acestea, nu ii fu usor sa ignore glumele si susotelile despre baiatul sau si trebui inclusiv sa isi apere pozitia de sef, pusa la indoiala tot din cauza acelui pui deosebit.

La randul lui, Surul decise ca nici nu vrea sa devina negru. Asa ca astepta rabdator sa invete bine sa zboare si sa isi caute hrana, iar cand se simti suficient de puternic, isi anunta parintii ca pleaca sa gaseasca pe altcineva ca el. Parintii incercara in zadar sa il convinga ca nu are rost, ca ii este mai bine in stolul in care s-a nascut, ca nimeni nu-i va face rau, fiind obisnuiti de-acum cu el. Luandu-si ramas bun, Surul zbura in lumea larga.

Prima zi fu cea mai grea. Inima ii batea tare si intorcea mereu capul spre copacii unde traia stolul sau. A doua zi, deja nu ii mai vedea, ci doar intuia directia in care se aflau. A treia zi, i se paru ca vede un stol de corbi, asa ca zbura intr-acolo. Se dovedira a fi niste ciori destul de neprietenoase. Mai trecura niste zile si incepura sa-l cuprinda grijile. Daca nici macar un alt stol de corbi negri nu gasise, unde avea sa dea peste un corb gri ca el? Apoi se incuraja, spunandu-si: “Nu numai ca voi gasi un corb gri, dar de ce nu si unul cu totul alb?

La o saptamana de la plecarea de acasa, intalni in sfarsit un corb ce statea linistit pe o craca.

– ‘Buna ziua, ma bucur sa dau de un frate corb prin locurile acestea’, il saluta Surul.

– ‘Bine ai venit pe la noi’, ii raspunse corbul, apoi adauga: ‘Eu sunt Singuraticul, tu cum te numesti?’

– ‘Mi se spune Surul, din cauza culorii mele deosebite’.

– ‘Am vazut o gramada de corbi gri, ce e deosebit la culoarea ta?’ il intreba nedumerit Singuraticul.

– ‘Nici nu stii ce fericit m-ai facut! Toata viata mi-am dorit sa aflu daca mai sunt corbi ca mine. In stolul meu, nu exista si nici nu au existat decat corbi negri. M-au privit mereu ca pe un ciudat. Pot sa ii cunosc si eu pe corbii gri, unde se afla?’, se arata nerabdator Surul.

– ‘Ia-o spre miazazi si ai sa dai de o padurice de foioase asezata langa niste campuri intinse, abia arate. O sa-ti dai seama ca ai ajuns dupa zgomot. Pe mine ma cam obosesc, de aceea plec din cand in cand sa imi aud si eu gandurile. Hai, du-te si lasa-ma!’, i-o taie brusc Singuraticul si se cuibari mai bine pe ramura inverzita.

Surul porni in zbor grabit si ajunse repede la paduricea cautata. Inainte de a se lasa vazut, se opri la ceva departare sa isi traga sufletul. “Ce am sa le zic? Ma vor primi printre ei?” Cum statea asa la indoiala, prin fata ochilor zbura o pasare alba frumoasa si ii lua un pic pana sa isi dea seama ca era tot un corb. Impietrit de uimire ca avusese dreptate, se lua dupa ea si intra in locul acela unde parea ca avea sa gaseasca semeni de-ai sai mai altfel decat cei din stolul lui.

Cand il vazura, se facu liniste. Apoi corbul alb, o fata, i se adresa:

– ‘Cine esti si ce te aduce pe aici?’

– ‘Sunt Surul si vin de la multe zile departare. Singuraticul mi-a zis unde va gasesc. In stolul meu, sunt numai corbi negri si de mic mi-am dorit sa stiu daca mai este cineva ca mine.’

– ‘Eu sunt Indrazneata, ea e Gratioasa, el e Savantul, cel de acolo e Mancaciosul’, incepu ea sa-i prezinte corbi de toate nuantele, de la negru taciune ori gri antracit pana la alb laptos. Erau pana si corbi cu pene in culori vii (i se paru chiar ca vede si o verisoara pasarea paradisului, cateva rude cotofene si ciori cu penaj variat), insa nimeni nu se numea “Coloratul” sau “Albul” si evident, niciunuia nu i se spunea “Surul”.

– ‘Nimeni nu este ca tine, si nimeni nu este ca altcineva’, ii zise Savantul, un corb negru obisnuit, cum ar zice unii.

– ‘Ce iti place sa faci?’ vru sa stie Indrazneata.

– ‘Nu prea stiu’, se intrista Surul. ‘M-a preocupat atat de mult culoarea mea distincta de a celorlalti, incat toata energia mi-am folosit-o ca sa nu las ironiile sa ma raneasca, ca sa ma integrez si ca sa indeplinesc constiincios ce mi se dadea de facut. In drumul meu spre voi am fost cel mai fericit, iar descoperirea stolului vostru ma multumeste intr-un fel pe care nu pot sa il descriu’.

– ‘Ai inima de calator, de cautator’, concluziona Indrazneata. ‘Ce-ai zice daca de azi inainte acesta ti-ar fi numele, “Exploratorul”?’

– ‘Suna exact cum trebuie’, fu de acord Surul, adica Exploratorul. ‘Stiu ce am de facut: ma voi intoarce la stolul meu pentru a le da vestea si a le povesti despre voi si despre ce exista in lume. Apoi ma voi indrepta spre asfintit, am auzit eu ca acolo ar fi niste corbi cu ghearele rosii, tare mi-ar placea sa-i cunosc.’

Zis si facut. Din acea zi, Exploratorul a cutreierat prin lume, a aflat despre multe minunatii si a cunoscut numerosi corbi speciali (si nu, nu culoarea penelor ii facea speciali). In stolul lui de acasa, puii invata acum despre aventurile Exploratorului, de care toti sunt tare mandri.

Capetenia a mai imbatranit, insa nu ii pare rau ca fiul sau nu va prelua conducerea, asa cum ar fi fost dupa traditie. Sora cea mai mare a Surului (cum il alinta ei inca) se dovedise o lidera innascuta. Si cei mai incapatanati corbi din stol trebuira sa recunoasca ca era singura capabila sa ii conduca. Pana la urma, ce isi poate dori un parinte mai mult decat sa-si vada urmasii pe calea ce li se potriveste, iar nu pe cea ce li se pregateste.

Corb gri

Astazi am vazut ceva frumos

Look up to the sky and see

Venind acasa de la piata pe inserat, mergeam incet si savuram aerul mirosind a primavara. Cerul oferea o imagine spectaculoasa, asa ca m-am oprit sa fac aceasta fotografie. “Look up to the sky and see” *, imi suna in minte.

Mi-am continuat drumul, insa nu am facut mai mult de 100 de metri, ca am am ajuns langa o masina parcata de unde se auzea muzica la maxim. Canta Bohemian Rhapsody, iar soferul parea sa fie in plin karaoke, interpreta melodia cu tot corpul, vocea si pasiunea. Privea si el cerul, intr-un fel.

Am zambit cu gura pana la urechi si mi-am pastrat zambetul toata seara.


* Pentru cei care poate nu stiu, acesta este un vers din Bohemian Rhapsody a formatiei Queen, care s-ar traduce: “Ridica-ti ochii spre cer si priveste”

 

O viata ce ar fi putut sa fie

A life that could have been

 

Motoarele huruie din ce in ce mai tare. Pe pista, rotile incep sa ruleze cu viteza din ce in ce mai mare. Cand avionul se desprinse de sol, simti in corp ruptura de o viata care ar fi putut sa fie a ei. Afara gri, in suflet cenusa. Privind pe fereastra la orasul ramas in urma, isi imagina cum in locul darei albe a motorului cu reactie, el ar fi vazut un suvoi de sange curgand din inima ei franta. Poate ca ar fi regretat ca a lasat-o sa plece.

 

Albastru. Martor al durerii ei infinite, cerul nu isi schimbase culoarea. Razele soarelui reflectate in aripa ii facura ochii sa lacrimeze si apoi ii atinsera rana. Suferinta avea un sfarsit, iar acum trebuia doar sa gaseasca o cale.

A life that could have been


Acesta este un fragment dintr-un proiect viitor. Sper ca v-a facut suficient de curiosi.

Dumnezeu se confeseaza oamenilor: Regretele

Sunt oameni care isi doresc sa traiasca fara regrete si atunci se arunca in tot felul de experiente, care nu se dovedesc mereu a fi cele mai inspirate. Sunt si unii care traiesc cu prea multe regrete, fie ca au facut, fie ca nu au facut ceva.

Sa va spun un secret: am si Eu regretele Mele. Intrebati geologii prin cate transformari a trecut planeta pana sa ajunga asa cum o stiti ori istoricii cate civilizatii se odihnesc in straturile adanci ale Pamantului. Spre deosebire de voi insa, Eu am tot timpul din lume sa regandesc lucrurile, sa indrept ce nu merge, sa o iau de la capat. Nu am ezitat sa repornesc cursul vietii ori de cate ori a fost nevoie, caci sufar un pic de perfectionism.

Fiind facuti dupa chipul si asemnarea Mea, recunosc ca am pus o povara prea mare pe umerii vostri. Aveti poate impresia ca trebuie sa faceti totul perfect, sa nu va irositi nicio clipa, sa fiti mereu la inaltime, sa va indepliniti magistral toate rolurile ori sa fiti mereu utili societatii.

Opriti-va si ascultati-Ma. A venit vremea sa va marturisesc ca tot ce am avut in intentie a fost ca oamenii sa fie creatia Mea perfecta, iar aceasta Mi-a reusit. Nu mai am nimic de adaugat la voi. Acum aveti a va descoperi potentialul urias ce sta in spatele alcatuirii voastre si sa va bucurati de el, in fiecare clipa a existentei voastre trecatoare.

Respirati adanc si relaxati-va. Singurul regret acceptabil este acela de a nu fi simtit bucurie in orice experienta avuta. Bucurati-va pentru voi si pentru ceilalti, orice ar fi. Stiu ca pare imposibil sa cer a va bucura si de experientele dureroase ale vietii. Va asigur ca nimic din ceea ce va apare in cale nu este intamplator si nici nu este mai presus de puterile voastre.

Sunteti liberi sa traiti imperfect, atata timp cat traiti in bucurie.

 

Florile de nu-ma-uita si cele 11 scrisori de dragoste

Am iesit din casa furioasa dupa o noua cearta cu Ryan. Da, acel Ryan. Acum mai bine de o jumatate de an, am crezut ca nu il voi mai vedea vreodata dupa ce ii voi fi povestit cum il cunoscusem pe tatal lui, David Parker si aflasem despre relatia acestuia cu scriitoarea Violet Birdy. Insa Ryan isi facu un obicei in a ma invita “sa bem ceva”, mai ales vinerea, cand eram prea obosita sa refuz placerea relaxarii la un pahar de vin. Si, de ce sa nu recunosc, compania lui ma binedispunea mai mult decat vinul. Lucrurile au luat in curand o intorsatura serioasa, cand mi-a spus brusc dupa o portie buna de ras: “Amalia, eu nu o sa astept ca tata toata viata sa fiu fericit. Eu sunt fericit acum, cu tine, si daca e valabil si pentru tine, haide sa ne mutam impreuna si sa ne bucuram de ce avem.”

Zis si facut, insa mai usor zisul si mai greu facutul. Nu pentru ca am fi fost persoane dificile, insa traiul in comun ne-a pus la incercare rabdarea. Mai ales eu ma enervam des, in special pentru ca atunci cand ma intorceam din redactie gaseam locuinta in dezordine, plina de carti si hartii raspandite peste tot, vase nespalate, haine aruncate. Ryan lucra la teza de doctorat si imi invadase mansarda mea curata, ordonata si linistita, dand totul peste cap. Cam de aceea ne certaseram si in dupa-amiaza aceasta, probabil ca declansatorul sa fi fost pasta de dinti gasita din nou fara capac.

M-am indreptat spre parcul meu preferat, alegand o zona putin umblata. Simteam nevoia sa fiu singura ca sa ma linistesc.

Dar nu eram singura acolo. O femeie sedea pe o bucata de pamant avand langa ea o cutie de carton plina de flori albastre. Apropiindu-ma, am observat si niste unelte de gradinarit, asa ca am tras concluzia logica ca femeia voia sa planteze florile. Pareau a fi flori de nu-ma-uita, care imi inspirau mereu un sentiment de nostalgie. Tocmai ma pregateam sa caut un alt loc, cand o pala de vant a facut sa zboare niste hartii pe care atunci mi-am dat seama ca le tinea femeia in mana. S-a ridicat si a alergat sa le stranga. Pe una din ele am prins-o din zbor si am apucat sa citesc cuvintele “Dragul meu, a trecut inca o luna…”. Asadar, era o scrisoare. Impinsa de curiozitate, i-am inmanat femeii foaia de hartie si am intrat in vorba cu ea.

“Nu stiam ca e sezonul de plantare pentru florile de nu-ma-uita”, i-am spus zambind.

“- Ii placeau lui Dan. Albastrul era culoarea lui preferata”, imi raspunse cu tristete in ochi. Apoi, vazand nedumerire in ochii mei, adauga: “Dan a fost iubitul meu, a murit acum 2 ani. O leucemie cu care s-a luptat mai bine de 5 ani.”

“-Oh… Sper ca sunteti mai bine acum”, am raspuns, si am indraznit sa aflu mai multe: “Ati fost mult timp impreuna? Aveti copii? Ma iertati, poate ca este ciudat sa vorbiti asa cu o persona straina. Ma numesc Amalia Fisher si sunt jurnalista. “

“- Eu sunt Catherine Frost, dar poti sa imi spui Cat. Mi-ar face placere sa povestesc cuiva despre el. Mai ales astazi”, zise ea uitandu-se spre flori. “Lasa-ma sa termin aici si iti dau toate detaliile.”

Am dat din cap si am urmarit-o plantand cu rabdare florile si asezand la radacinile lor cate una din foi (banuiam ca fiecare din ele era o scrisoare).

Cand termina, se sterse pe maini si, cu un zambet de usurare pe fata, imi facu semn sa ne asezam pe o banca de unde putem vedea bine micile flori albastre si incepu sa povesteasca:

In drum spre birou, ma opream la o cafenea micuta din cartier. O descoperisem din intamplare si imi facusem un traseu spre statia de autobuz care sa includa o scurta oprire acolo, asa de buna era cafeaua. Eram mai mereu pe fuga, intrucat organizarea timpului nu a fost niciodata punctul meu forte. Cu toate acestea, mai schimbam doua-trei vorbe cu personalul; in unele zile servea un baiat, in altele o fata, probabil studenti; mai vedeam din cand in cand un barbat mai in varsta decat ei (ii dadeam putin peste 30 de ani) facandu-si de lucru pe la mese, aranjand rafturile.

Nu am vorbit niciodata cu el, pana intr-o dimineata de primavara, acum 4 ani, cand ajunsa in fata tejghelei, mi-a inmanat cafeaua, inainte sa apuc sa fac comanda. Il priveam putin incurcata, iar el se uita direct in ochii mei, de parca putea sa vada pana in locul acela ferecat, de care nu se mai apropiase nimeni de atatia ani:

– ‘Vii de atat timp pe la noi si comanzi mereu acelasi lucru. Insa daca vrei sa iei altceva, te rog sa imi spui.’

-‘Nu, multumesc’, i-am raspuns si am plecat.

Pur si simplu, nu am putut sa zic altceva. Era ceva atat de puternic in privirea lui, incat mi-am dat seama ca inima incepuse sa imi bata foarte tare. Mi se facuse deodata frica. De cand divortasem, cu cincisprezece ani in urma, nu mai bagasem in seama un barbat, iar acesta era cu siguranta mai aproape de varsta fiicei mele decat de a mea. Trebuie sa revin cu picioarele pe pamant, mi-am zis in gand si am grabit pasul spre statia de autobuz.

A doua zi, m-am gandit sa nu ma mai opresc la cafenea, ci sa merg direct la serviciu. Apoi m-am dojenit ca ma port ca un copil, asa ca mi-am reluat itinerariul obisnuit.

Barbatul nu era nicaieri. Nici in zilele urmatoare. Dupa aproape doua saptamani, l-am revazut. Mi s-a parut putin palid. O fi fost bolnav, mi-am zis, luand cafeaua si dand sa ies pe usa. Cand sa ma intorc, servieta se agata de ceva, se deschise, si toate hartoagele mele se imprastiara pe podeaua proaspat spalata. Nu stiu cum, cana din mana mea le urma si lichidul stropi totul, desavarsind haosul. Intr-o clipa, se afla langa mine si ma ajuta sa strang, in timp ce eu ma tot scuzam.

– ‘Daca tot te scuzi atata, trebuie sa gasim o cale sa te revansezi’, imi spuse el usor amuzat. ‘Vino duminica dimineata la cafenea, sa luam micul-dejun’.

L-am fixat cu privirea. Parea serios.

– ‘De ce nu?’, am zis. ‘Vin la 7’, am adaugat, sigura fiind ca nu e asa de matinal.

-’In regula’, a raspuns, ’am timp suficient sa pregatesc un mic-dejun copios’, m-a lasat el fara replica.

Sambata noaptea abia am putut adormi. Duminica m-am trezit inaintea alarmei, la 6 eram deja la dus. Mi-a luat 30 minute sa aleg ce sa port. Parca sunt o adolescenta, doar nu e o intalnire, imi tot ziceam, dar nu paream nici eu convinsa. Ce era atunci?

Ajunsa in fata cafenelei, am dat de placuta pe care scria ‘INCHIS’ si am vazut ca era deschisa numai in timpul saptamanii. Pana sa apuc sa ma razgandesc si sa fac cale-ntoarsa, usa s-a deschis.

-‘Buna dimineata!’ Zambetul larg m-a topit. Nu mai am scapare, m-am gandit inghitind in sec.

– ‘Buna dimineata!‘  i-am raspuns, destul de nesigura.

– ‘Eu sunt Dan, apropo, cred ca ar trebui sa ne cunoastem inainte sa luam masa impreuna’, rase el. Atunci am facut legatura “Daniel’s” se numea cafeneaua, eram invitata proprietarului asadar.

– ‘Catherine. Cat’, m-am prezentat si i-am intins mana.

Mi-a strans-o ferm. Atingerea lui era calda, spre deosebire de mainile mele, care erau mai mereu reci.

– ‘Sunt alergic la pisici sa stii’.

-‘Nu sunt pisica, sa stii’, i-am intors-o.

– ’Adevarat. Nici nu am pregatit mancare pentru pisici’, a mai zis, tragandu-ma inauntru.

Asa a inceput, cu un mic-dejun delicios. M-am simtit rasfatata ca o regina. In prezenta lui, eram in siguranta, puteam sa spun orice, sa fiu eu insami. Cu el, nu se putea altfel. I-a luat insa ceva timp sa darame barierele pe care le ridicasem de cand fostul meu sot m-a anuntat ca s-a indragostit de altcineva si ca pleaca. I-am spus de atunci, din prima zi, ca am 45 de ani. Dan era cu 10 ani mai tanar, si i-am spus ca il prezint fiicei mele. Bianca avea 25 de ani si o relatie serioasa de lunga durata, dar nu m-am putut abtine. Aveam destul de des discutii pe tema diferentei de varsta, insa Dan incheia rapid orice incercare a mea, sarutandu-ma lung si spunandu-mi: ’Nu ma intereseaza varsta ta, Cat, eu pe tine te vad si te doresc’. Ne-am mutat impreuna, in apartamentul aflat deasupra cafenelei. Bianca s-a bucurat sa-i ramana la dispozitie apartamentul in care crescuse.

Dan nu fusese din totdeauna proprietar de cafenea. Dupa cativa ani in care activase ca bancher de succes, a vrut sa ia o pauza si sa faca ceva diferit. Ii placea sa vorbeasca cu oamenii, iar in banca posibilitatile de conversatie cu clientii erau destul de limitate. Nu s-a mai intors acolo, de cinci ani se ocupa de cafenea si parea fericit.

Si eu eram fericita cu el, asa cum nu am crezut ca pot sa fiu. Un an a trecut in zbor, ne pregateam de prima aniversare.

Dan nu stia sa ascunda cadourile. Am gasit cutia de bijuterii destul de usor, am intredeschis-o; mi s-a parut ca zaresc un inel, asa ca am inchis-o repede. Norocul meu ca in ziua aceea Dan a lipsit mai mult, se dusese la o reuniune cu niste vechi prieteni. Am incercat de cateva ori sa imi fac bagajele, sa scriu un bilet de adio. Una era sa avem o relatie cativa ani, alta era casatoria. Dar nu am putut.

Mi-am facut de lucru ascunzand in dulapul comun cadoul meu pentru el, niste butoni cu cesti de cafea. Mi se paruse cel mai potrivit simbol pentru relatia noastra. Am dat de un sertar incuiat in jumatatea lui Dan si mi s-a parut foarte ciudat. Poate e blocat, m-am gandit si nu i-am dat importanta.

Dan a venit tarziu si era bine dispus (parea chiar ametit), asa ca nu m-a lasat inima sa stric totul cu ingrijorarile mele. A doua zi, fiind duminica, Dan a plecat sa alerge si sa isi scoata probabil bautura din organism. Nu il vazusem niciodata band mai mult de un pahar de vin sau o bere mica. Cautand ceva de imbracat, am observat ca sertarul nu era bine inchis. L-am impins, insa mecanismul a reactionat pe dos si a deschis sertarul. Era plin de medicamente si hartii, ce pareau retete si rapoarte medicale. Fara sa ma pot opri, le-am luat pe rand si le-am citit. Ce fel de iubita eram, daca nu am observat nimic? Imi venea sa urlu. Dan avea cancer, leucemie in stadiu avansat, nu se inregistrau progrese ca urmare a tratamentelor administrate. Cand a revenit, Dan m-a gasit incremenita in aceeasi pozitie, cu teancul de hartii in poala.

-‘Imi pare rau, iubita mea, nu intentionam sa afli astfel. Voiam sa sarbatorim macar un an impreuna, apoi sa ne vedem fiecare de drum’.

-‘Si inelul pentru ce era atunci?’ am zis, iar el s-a blocat cateva clipe.

– ‘Despre ce inel vorbesti?’ Apoi paru sa realizeze despre ce era vorba. ‘Ti-am luat niste cercei cu pietre albastre pentru aniversare, probabil ai gasit cutiuta. Nu as putea sa iti distrug viata legandu-te de un muribund. Am fost suficient de egoist sa iti rapesc si acest an. Sper ca ma poti ierta’.

A iesit din camera, iar eu am izbucnit in hohote de plans. M-am imaginat plecand din locul acela drag, de langa caldura corpului si a zambetului sau. Am decis ca acestea erau ganduri pentru mai tarziu, pentru eventualitatea in care…

-‘Nu plec nicaieri’, i-am comunicat scurt, ducandu-ma dupa el in camera de zi si luandu-l in brate.

Am mai avut inca aproape un an impreuna, la fel de frumos, chiar daca mai greu, intrerupt fiind de zilele in care era internat in spital pentru chimioterapie si de saptamanile in care ii era prea rau ca sa faca altceva decat sa vomite si sa doarma. Au fost si zile absolut perfecte in acele 11 luni, iar ce ai vazut ca a zburat vantul sunt 11 scrisori pe care i le-am scris dupa moartea sa, fiecare despre una dintre acele zile perfecte de care ne-am bucurat.

M-a facut sa promit ca voi trai din plin, iar eu nu am reusit inca sa-mi tin promisiunea pana acum. Astazi, am ingropat trecutul si cred ca sunt pregatita pentru restul vietii mele.

Mi-era greu sa spun ceva, dupa cele povestite de Cat. Ne-am speriat amandoua cand, in linistea amurgului, s-a auzit langa noi un latrat puternic. Un ciobanesc german superb intrase in rasadurile de flori si aproape ca stricase cateva din ele.

-‘Pleaca de acolo, nu e voie!’ striga Cat cu disperare in glas.

-‘Max, obraznicule, vino la mine!’ se auzi o voce barbateasca hotarata.

– ‘Doamnelor, va rog sa il iertati, zise el, cu ochii insa fixati pe Cat, ‘e inca pui, nu si-a incheiat dresajul.’ Barbatul avea parul usor grizonat, era de statura inalta si bine cladit. Cat deja se apucase sa repare stricaciunile, iar el se apleca sa o ajute.

Max statea spasit pe alee, privindu-i. I-am privit si eu cum muncesc in tacere, si parca in acelasi timp ridicau un zid de protectie intre ei si lumea inconjuratoare.

Mi s-a parut un moment bun sa ma retrag si sa ii las in lumea lor.

M-am dus direct acasa, unde l-am gasit pe Ryan cu telefonul in mana.

-‘Voiam sa te sun, eram ingrijorat. Imi pare asa de rau, Amy’.

-‘Si mie imi pare rau Ryan, ma supar pe lucruri minore si uit de ceea ce e cu adevarat important.’

L-am luat in brate si m-am simtit profund recunoscatoare ca pot sa fac asta.

ceef675e5e603a289483b435fcf348a5

Ne m’oubliez pas