Florile de nu-ma-uita si cele 11 scrisori de dragoste

Sursa foto: http://www.luntart.com

Am iesit din casa furioasa dupa o noua cearta cu Ryan. Da, acel Ryan. Acum mai bine de o jumatate de an, am crezut ca nu il voi mai vedea vreodata dupa ce ii voi fi povestit cum il cunoscusem pe tatal lui, David Parker si aflasem despre relatia acestuia cu scriitoarea Violet Birdy. Insa Ryan isi facu un obicei in a ma invita “sa bem ceva”, mai ales vinerea, cand eram prea obosita sa refuz placerea relaxarii la un pahar de vin. Si, de ce sa nu recunosc, compania lui ma binedispunea mai mult decat vinul. Lucrurile au luat in curand o intorsatura serioasa, cand mi-a spus brusc dupa o portie buna de ras: “Amalia, eu nu o sa astept ca tata toata viata sa fiu fericit. Eu sunt fericit acum, cu tine, si daca e valabil si pentru tine, haide sa ne mutam impreuna si sa ne bucuram de ce avem.”

Zis si facut, insa mai usor zisul si mai greu facutul. Nu pentru ca am fi fost persoane dificile, insa traiul in comun ne-a pus la incercare rabdarea. Mai ales eu ma enervam des, in special pentru ca atunci cand ma intorceam din redactie gaseam locuinta in dezordine, plina de carti si hartii raspandite peste tot, vase nespalate, haine aruncate. Ryan lucra la teza de doctorat si imi invadase mansarda mea curata, ordonata si linistita, dand totul peste cap. Cam de aceea ne certaseram si in dupa-amiaza aceasta, probabil ca declansatorul sa fi fost pasta de dinti gasita din nou fara capac.

M-am indreptat spre parcul meu preferat, alegand o zona putin umblata. Simteam nevoia sa fiu singura ca sa ma linistesc.

Dar nu eram singura acolo. O femeie sedea pe o bucata de pamant avand langa ea o cutie de carton plina de flori albastre. Apropiindu-ma, am observat si niste unelte de gradinarit, asa ca am tras concluzia logica ca femeia voia sa planteze florile. Pareau a fi flori de nu-ma-uita, care imi inspirau mereu un sentiment de nostalgie. Tocmai ma pregateam sa caut un alt loc, cand o pala de vant a facut sa zboare niste hartii pe care atunci mi-am dat seama ca le tinea femeia in mana. S-a ridicat si a alergat sa le stranga. Pe una din ele am prins-o din zbor si am apucat sa citesc cuvintele “Dragul meu, a trecut inca o luna…”. Asadar, era o scrisoare. Impinsa de curiozitate, i-am inmanat femeii foaia de hartie si am intrat in vorba cu ea.

“Nu stiam ca e sezonul de plantare pentru florile de nu-ma-uita”, i-am spus zambind.

“- Ii placeau lui Dan. Albastrul era culoarea lui preferata”, imi raspunse cu tristete in ochi. Apoi, vazand nedumerire in ochii mei, adauga: “Dan a fost iubitul meu, a murit acum 2 ani. O leucemie cu care s-a luptat mai bine de 5 ani.”

“-Oh… Sper ca sunteti mai bine acum”, am raspuns, si am indraznit sa aflu mai multe: “Ati fost mult timp impreuna? Aveti copii? Ma iertati, poate ca este ciudat sa vorbiti asa cu o persona straina. Ma numesc Amalia Fisher si sunt jurnalista. “

“- Eu sunt Catherine Frost, dar poti sa imi spui Cat. Mi-ar face placere sa povestesc cuiva despre el. Mai ales astazi”, zise ea uitandu-se spre flori. “Lasa-ma sa termin aici si iti dau toate detaliile.”

Am dat din cap si am urmarit-o plantand cu rabdare florile si asezand la radacinile lor cate una din foi (banuiam ca fiecare din ele era o scrisoare).

Cand termina, se sterse pe maini si, cu un zambet de usurare pe fata, imi facu semn sa ne asezam pe o banca de unde putem vedea bine micile flori albastre si incepu sa povesteasca:

In drum spre birou, ma opream la o cafenea micuta din cartier. O descoperisem din intamplare si imi facusem un traseu spre statia de autobuz care sa includa o scurta oprire acolo, asa de buna era cafeaua. Eram mai mereu pe fuga, intrucat organizarea timpului nu a fost niciodata punctul meu forte. Cu toate acestea, mai schimbam doua-trei vorbe cu personalul; in unele zile servea un baiat, in altele o fata, probabil studenti; mai vedeam din cand in cand un barbat mai in varsta decat ei (ii dadeam putin peste 30 de ani) facandu-si de lucru pe la mese, aranjand rafturile.

Nu am vorbit niciodata cu el, pana intr-o dimineata de primavara, acum 4 ani, cand ajunsa in fata tejghelei, mi-a inmanat cafeaua, inainte sa apuc sa fac comanda. Il priveam putin incurcata, iar el se uita direct in ochii mei, de parca putea sa vada pana in locul acela ferecat, de care nu se mai apropiase nimeni de atatia ani:

– ‘Vii de atat timp pe la noi si comanzi mereu acelasi lucru. Insa daca vrei sa iei altceva, te rog sa imi spui.’

-‘Nu, multumesc’, i-am raspuns si am plecat.

Pur si simplu, nu am putut sa zic altceva. Era ceva atat de puternic in privirea lui, incat mi-am dat seama ca inima incepuse sa imi bata foarte tare. Mi se facuse deodata frica. De cand divortasem, cu cincisprezece ani in urma, nu mai bagasem in seama un barbat, iar acesta era cu siguranta mai aproape de varsta fiicei mele decat de a mea. Trebuie sa revin cu picioarele pe pamant, mi-am zis in gand si am grabit pasul spre statia de autobuz.

A doua zi, m-am gandit sa nu ma mai opresc la cafenea, ci sa merg direct la serviciu. Apoi m-am dojenit ca ma port ca un copil, asa ca mi-am reluat itinerariul obisnuit.

Barbatul nu era nicaieri. Nici in zilele urmatoare. Dupa aproape doua saptamani, l-am revazut. Mi s-a parut putin palid. O fi fost bolnav, mi-am zis, luand cafeaua si dand sa ies pe usa. Cand sa ma intorc, servieta se agata de ceva, se deschise, si toate hartoagele mele se imprastiara pe podeaua proaspat spalata. Nu stiu cum, cana din mana mea le urma si lichidul stropi totul, desavarsind haosul. Intr-o clipa, se afla langa mine si ma ajuta sa strang, in timp ce eu ma tot scuzam.

– ‘Daca tot te scuzi atata, trebuie sa gasim o cale sa te revansezi’, imi spuse el usor amuzat. ‘Vino duminica dimineata la cafenea, sa luam micul-dejun’.

L-am fixat cu privirea. Parea serios.

– ‘De ce nu?’, am zis. ‘Vin la 7’, am adaugat, sigura fiind ca nu e asa de matinal.

-’In regula’, a raspuns, ’am timp suficient sa pregatesc un mic-dejun copios’, m-a lasat el fara replica.

Sambata noaptea abia am putut adormi. Duminica m-am trezit inaintea alarmei, la 6 eram deja la dus. Mi-a luat 30 minute sa aleg ce sa port. Parca sunt o adolescenta, doar nu e o intalnire, imi tot ziceam, dar nu paream nici eu convinsa. Ce era atunci?

Ajunsa in fata cafenelei, am dat de placuta pe care scria ‘INCHIS’ si am vazut ca era deschisa numai in timpul saptamanii. Pana sa apuc sa ma razgandesc si sa fac cale-ntoarsa, usa s-a deschis.

-‘Buna dimineata!’ Zambetul larg m-a topit. Nu mai am scapare, m-am gandit inghitind in sec.

– ‘Buna dimineata!‘  i-am raspuns, destul de nesigura.

– ‘Eu sunt Dan, apropo, cred ca ar trebui sa ne cunoastem inainte sa luam masa impreuna’, rase el. Atunci am facut legatura “Daniel’s” se numea cafeneaua, eram invitata proprietarului asadar.

– ‘Catherine. Cat’, m-am prezentat si i-am intins mana.

Mi-a strans-o ferm. Atingerea lui era calda, spre deosebire de mainile mele, care erau mai mereu reci.

– ‘Sunt alergic la pisici sa stii’.

-‘Nu sunt pisica, sa stii’, i-am intors-o.

– ’Adevarat. Nici nu am pregatit mancare pentru pisici’, a mai zis, tragandu-ma inauntru.

Asa a inceput, cu un mic-dejun delicios. M-am simtit rasfatata ca o regina. In prezenta lui, eram in siguranta, puteam sa spun orice, sa fiu eu insami. Cu el, nu se putea altfel. I-a luat insa ceva timp sa darame barierele pe care le ridicasem de cand fostul meu sot m-a anuntat ca s-a indragostit de altcineva si ca pleaca. I-am spus de atunci, din prima zi, ca am 45 de ani. Dan era cu 10 ani mai tanar, si i-am spus ca il prezint fiicei mele. Bianca avea 25 de ani si o relatie serioasa de lunga durata, dar nu m-am putut abtine. Aveam destul de des discutii pe tema diferentei de varsta, insa Dan incheia rapid orice incercare a mea, sarutandu-ma lung si spunandu-mi: ’Nu ma intereseaza varsta ta, Cat, eu pe tine te vad si te doresc’. Ne-am mutat impreuna, in apartamentul aflat deasupra cafenelei. Bianca s-a bucurat sa-i ramana la dispozitie apartamentul in care crescuse.

Dan nu fusese din totdeauna proprietar de cafenea. Dupa cativa ani in care activase ca bancher de succes, a vrut sa ia o pauza si sa faca ceva diferit. Ii placea sa vorbeasca cu oamenii, iar in banca posibilitatile de conversatie cu clientii erau destul de limitate. Nu s-a mai intors acolo, de cinci ani se ocupa de cafenea si parea fericit.

Si eu eram fericita cu el, asa cum nu am crezut ca pot sa fiu. Un an a trecut in zbor, ne pregateam de prima aniversare.

Dan nu stia sa ascunda cadourile. Am gasit cutia de bijuterii destul de usor, am intredeschis-o; mi s-a parut ca zaresc un inel, asa ca am inchis-o repede. Norocul meu ca in ziua aceea Dan a lipsit mai mult, se dusese la o reuniune cu niste vechi prieteni. Am incercat de cateva ori sa imi fac bagajele, sa scriu un bilet de adio. Una era sa avem o relatie cativa ani, alta era casatoria. Dar nu am putut.

Mi-am facut de lucru ascunzand in dulapul comun cadoul meu pentru el, niste butoni cu cesti de cafea. Mi se paruse cel mai potrivit simbol pentru relatia noastra. Am dat de un sertar incuiat in jumatatea lui Dan si mi s-a parut foarte ciudat. Poate e blocat, m-am gandit si nu i-am dat importanta.

Dan a venit tarziu si era bine dispus (parea chiar ametit), asa ca nu m-a lasat inima sa stric totul cu ingrijorarile mele. A doua zi, fiind duminica, Dan a plecat sa alerge si sa isi scoata probabil bautura din organism. Nu il vazusem niciodata band mai mult de un pahar de vin sau o bere mica. Cautand ceva de imbracat, am observat ca sertarul nu era bine inchis. L-am impins, insa mecanismul a reactionat pe dos si a deschis sertarul. Era plin de medicamente si hartii, ce pareau retete si rapoarte medicale. Fara sa ma pot opri, le-am luat pe rand si le-am citit. Ce fel de iubita eram, daca nu am observat nimic? Imi venea sa urlu. Dan avea cancer, leucemie in stadiu avansat, nu se inregistrau progrese ca urmare a tratamentelor administrate. Cand a revenit, Dan m-a gasit incremenita in aceeasi pozitie, cu teancul de hartii in poala.

-‘Imi pare rau, iubita mea, nu intentionam sa afli astfel. Voiam sa sarbatorim macar un an impreuna, apoi sa ne vedem fiecare de drum’.

-‘Si inelul pentru ce era atunci?’ am zis, iar el s-a blocat cateva clipe.

– ‘Despre ce inel vorbesti?’ Apoi paru sa realizeze despre ce era vorba. ‘Ti-am luat niste cercei cu pietre albastre pentru aniversare, probabil ai gasit cutiuta. Nu as putea sa iti distrug viata legandu-te de un muribund. Am fost suficient de egoist sa iti rapesc si acest an. Sper ca ma poti ierta’.

A iesit din camera, iar eu am izbucnit in hohote de plans. M-am imaginat plecand din locul acela drag, de langa caldura corpului si a zambetului sau. Am decis ca acestea erau ganduri pentru mai tarziu, pentru eventualitatea in care…

-‘Nu plec nicaieri’, i-am comunicat scurt, ducandu-ma dupa el in camera de zi si luandu-l in brate.

Am mai avut inca aproape un an impreuna, la fel de frumos, chiar daca mai greu, intrerupt fiind de zilele in care era internat in spital pentru chimioterapie si de saptamanile in care ii era prea rau ca sa faca altceva decat sa vomite si sa doarma. Au fost si zile absolut perfecte in acele 11 luni, iar ce ai vazut ca a zburat vantul sunt 11 scrisori pe care i le-am scris dupa moartea sa, fiecare despre una dintre acele zile perfecte de care ne-am bucurat.

M-a facut sa promit ca voi trai din plin, iar eu nu am reusit inca sa-mi tin promisiunea pana acum. Astazi, am ingropat trecutul si cred ca sunt pregatita pentru restul vietii mele.

Mi-era greu sa spun ceva, dupa cele povestite de Cat. Ne-am speriat amandoua cand, in linistea amurgului, s-a auzit langa noi un latrat puternic. Un ciobanesc german superb intrase in rasadurile de flori si aproape ca stricase cateva din ele.

-‘Pleaca de acolo, nu e voie!’ striga Cat cu disperare in glas.

-‘Max, obraznicule, vino la mine!’ se auzi o voce barbateasca hotarata.

– ‘Doamnelor, va rog sa il iertati, zise el, cu ochii insa fixati pe Cat, ‘e inca pui, nu si-a incheiat dresajul.’ Barbatul avea parul usor grizonat, era de statura inalta si bine cladit. Cat deja se apucase sa repare stricaciunile, iar el se apleca sa o ajute.

Max statea spasit pe alee, privindu-i. I-am privit si eu cum muncesc in tacere, si parca in acelasi timp ridicau un zid de protectie intre ei si lumea inconjuratoare.

Mi s-a parut un moment bun sa ma retrag si sa ii las in lumea lor.

M-am dus direct acasa, unde l-am gasit pe Ryan cu telefonul in mana.

-‘Voiam sa te sun, eram ingrijorat. Imi pare asa de rau, Amy’.

-‘Si mie imi pare rau Ryan, ma supar pe lucruri minore si uit de ceea ce e cu adevarat important.’

L-am luat in brate si m-am simtit profund recunoscatoare ca pot sa fac asta.

Ne m’oubliez pas