Cantecul florii pierdute

Still life with guitar and roses_Frans David Oeder

Still Life with Guitar and Roses- Frans David Oeder

Vineri dimineata. Aveam cateva ore pana la intalnirea stabilita cu Laura Fields pentru a termina interviul despre abuzul sexual a carui victima fusese in copilarie. Am incercat sa editez textul scris ca urmare a primei noastre discutii, insa mintea mi-a zburat la barbatul pe care il vazusem in parc in ziua cand l-am cunoscut pe Paul Stone, bunicul lui Robert. Robert era un baietel simpatic, ramas fara mama la numai doi ani, urmand parca soarta tatalui sau, a carui mama murise la nastere.  Am deschis calculatorul si am tastat titlul cartii pe care o citea acel barbat care-mi atrasese atentia: “Muzica ne-a hranit iubirea” (speram sa-mi fi amintit corect titlul). Intr-adevar, cateva rezultate pareau promitatoare. Mi-am notat numele autoarei, Violet Birdy, si am observat ca data lansarii cartii era chiar vinerea urmatoare.

Am plecat mai devreme de acasa si in drum spre parc m-am oprit la libraria mea preferata. Am cumparat cartea si am avut un sentiment placut la gandul ca in weekend aveam sa o citesc.

Ajungand in parc, in zona unde Laura statea de obicei, m-a izbit o imagine neobisnuita: Laura o tinea pe fetita ei Lili in brate si statea de vorba cu un barbat in jur de 35 de ani, de al carui picior era agatat micul Robert. Mi-am dat seama instantaneu ca era vorba despre tatal baietelului, Peter Stone. Vazandu-i prinsi in conversatie, am decis ca nu era momentul sa intervin, asa ca i-am trimis un scurt mesaj Laurei, rugand-o sa ma sune pentru reprogramare. Dand sa fac cale-ntoarsa, am mai avut o surpriza, observand-o pe Rose Carpenter sezand impreuna cu Paul Stone pe o banca in apropiere, parand de asemenea adanciti intr-o discutie. Uitandu-ma la ei si apoi la grupul tinerilor, mi-a venit gandul ca poate pentru toti acei oameni care suferisera in felul in care fiecare imi povestise, venise timpul pentru un moment de liniste si de speranta.

Cu perspectiva unei dupa-amieze libere, am ramas in parc, luand-o pe o alee mai ferita, cu intentia de a ma apuca de citit noua carte. Nu am mers mult, ca l-am vazut din nou pe barbatul cu cartea. Nu am ezitat si m-am indreptat spre banca pe care statea cu privirea pierduta. Cartea era asezata langa el, inchisa, semn ca poate o terminase de citit. Ma framantam cum sa-l abordez fara sa ma creada nebuna.

‘- Ma iertati, este o carte despre muzica?’ l-am intrebat ajungand langa el si aratand spre volumul a carui coperta imi era desigur cunoscuta.

Barbatul tresari si, dupa ce arunca o privire copertii pe care se gaseau o chitara si trandafiri, imi raspunse cu mirare in glas:

‘-As putea zice mai degraba ca este despre efectele muzicii. De fapt, este un roman de dragoste.’

‘-Asadar citesc si barbatii astfel de carti?’ am indraznit sa-l provoc.

‘-Daca este povestea lor in ele, atunci…’ incepu el sa zica si se opri brusc.

‘-Nu am vrut sa fiu indiscreta. Nici nu stiti cine sunt. Ma numesc Amalia Fisher si sunt jurnalista independenta. Nu am multa experienta, am terminat studiile acum 2 ani, insa am incredere ca ma voi descurca. Voi avea subiecte despre care sa scriu si le voi scrie suficient de bine incat sa fie publicate’, am spus eu fara sa ma gandesc daca ar putea interesa pe cineva planurile mele profesionale.

‘-Ma bucur sa te cunosc, Amalia. Eu sunt David Parker. Imi amintesti de fiul meu, Ryan, si el vorbeste cu acelasi entuziasm despre cum isi va deschide propriul cabinet de psihologie dupa ce termina stagiul obligatoriu de practica. Cred ca sunteti aproape de aceeasi varsta.’

‘-Nu ca vreau sa va flatez, insa nu pareti destul de in varsta sa aveti un fiu asa mare. Eu am 25 de ani, iar dumneavoastra poate putin este 40?’

‘-Spune-mi David, si sa stii ca sunt destul de batran sa-ti fiu tata’, rase el. ‘Am trecut de 50 de ani, Ryan are 26, iar eu la varsta ta deveneam tata – s-a grabit sa vina pe lume sau poate noi ne-am grabit…’ comenta el, si o umbra parca i se aseza pe chip. ‘Nu ma intelege gresit, Ryan este bucuria vietii mele si binele lui este mai presus de orice. Insa as sfatui pe oricine sa astepte macar pana pe la 30 de ani inainte de a se casatori si a avea copii. Sa-si dea timp sa se cunoasca si sa-si cunoasca partenerul dupa ce trece perioada de dragoste oarba de la inceput. Eu mi-am dat seama de lucrurile acestea dupa varsta de 40 de ani, cand in sfarsit am realizat ca nu am langa mine pe cineva care sa ma inteleaga, sa ma accepte, sa ma aprecieze ca barbat si nu sa ma considere doar tata. Nici nu stiu cum de ii spun toate lucrurile acestea. Poate ca sunt sub influenta cartii acesteia despre care m-ai intrebat. Autoarea a fost iubita mea’, marturisi David abrupt uitandu-se la mine ca sa-mi urmareasca reactia.

‘-Trebuie sa fie o femeie deosebita, am replicat eu. ‘S-a intamplat demult? De ce nu mai sunteti impreuna? Daca vrei sa imi povestesti…’, am replicat eu, sperand ca nu se va opri aici cu marturisirile.

‘-Poti sa cumperi cartea sa citesti cum s-au petrecut lucrurile. Daca vrei insa sa afli si versiunea mea, pe scurt, iat-o.’

Acum mai bine de doi ani, era in luna martie, intr-o dupa-amiaza de pe la mijlocul saptamanii, ma aflam intr-o cafenea linistita de langa birou. Am firma mea de constructii si simtisem nevoia unei pauze de la telefoanele cu clientii, facturile de plata, problemele in executia lucrarilor, comenzile intarziate de materiale, si de la toate celelalte urgente ce trebuiau rezolvate zilnic.  Cafeneaua era aproape goala, asa ca mi-am vazut in tihna de lectura unei reviste de muzica – una din pasiunile mele.

La un moment dat, am inregistrat la masa de langa mine o voce feminina placuta, care vorbea animata la telefon. Mi-am ridicat privirea si am ramas fixat asupra unei femei tinere cu parul blond inchis si ochii caprui. Nu parea foarte inalta, era imbracata lejer, sportiv chiar. Avea maini delicate si nu purta verigheta. Pentru o clipa m-am intrebat: “Eu de ce o mai port?” Cred ca m-am inrosit cand am realizat ca femeia terminase conversatia si ma privea cu un zambet jucaus.

‘-Parintii’  – zise ea pe un ton de scuza – ‘si la 37 de ani trebuie sa le justific deciziile luate de mine. Va rog sa ma iertati daca v-am deranjat.’

‘Nu m-ati deranjat deloc. Si va inteleg perfect. Mama a trecut de 80 si tot imi cere explicatii’, am raspuns intorcandu-i zambetul. Apoi m-am intins spre masa ei si m-am prezentat:

‘- Eu sunt David. David Parker. Detin o firma de constructii’, am adaugat eu ca sa zic ceva.

‘- Violet Birdy. Proaspata somera. Nu sunt interesata de o slujba, tocmai am decis sa demisionez si sa ma apuc de scris cu norma intreaga. Ceea ce ar fi trebui sa fac cu ani in urma.’

‘-Te felicit. Daca asta e ceea ce simti ca trebuie sa faci, este extraordinar ca ai avut curajul sa iei aceasta hotarare. Eu nu i-am dat o sansa muzicii, a ramas un hobby pentru mine.’

Am continuat sa vorbim despre una si alta ca doi vechi prieteni. M-a facut sa uit ca am aproape 49 de ani si o familie. Devenisem entuziasmat ca un adolescent. Ma asculta cu atentie, imi punea intrebari aratandu-se vadit interesata de ce ii spuneam, raspundea fara ezitari la ce o intrebam si eu. Aveam o comunicare reala, fireasca si onesta, cum de putine ori mi se intamplase.

Timpul a zburat si ne-am dat seama cu uimire ca se facuse seara. I-am cerut numarul de telefon si am rugat-o sa ne mai intalnim. Ne-am privit lung in ochi si cred ca atunci am realizat amandoi ca nu aveam sa fim doar prieteni. Dupa mine, acesta a fost singurul moment de tacere grea dintre noi. Un moment hotarator. Violet mi-a raspuns cu un simplu “Da”.

Am inceput sa ne intalnim regulat si cu cat o cunosteam mai bine, cu atat imi doream sa petrec mai mult timp cu ea. Simteam dupa ani de amortire ca sunt viu si ca pot inca sa iubesc si sa fiu iubit. Ne vedeam in apartamentul ei, unde ramaneam uneori si peste noapte, pretextand plecari prin tara la locatiile unde aveam proiecte in curs. Nu riscam decat foarte rar sa iesim la cate un film sau sa mancam la restaurant, alegand mereu colturi retrase din oras, unde ne faceam socoteala ca nu aveam cum sa dam de cineva cunoscut. In serile noastre impreuna discutam mult, despre orice, radeam si dansam, ne ascultam, ne sfatuiam si ne incurajam reciproc. Imi placea sa-i cant la chitara si ma trezeam inspirat sa compun, ceea ce nu mai facusem din facultate. Violet nu prea avea habar de muzica, insa ne-am descoperit gusturi comune si astfel muzica era nelipsita. Nu imi amintesc sa fi facut dragoste cu ea altfel decat cu vreun album sau un playlist derulandu-se in surdina.

In timpul cand ma aflam acasa, aveam sentimentul straniu ca nu mai apartin acelui loc. Eu si Rachel (sotia mea) nu mai imparteam de mult o viata normala de cuplu, insa facusem tot ce era posibil sa pastram aparentele, de dragul lui Ryan. Ryan care intr-una din rarele lui vizite acasa, si asta pentru ca era ziua mea, m-a emotionat urandu-mi: “Tata, vreau sa fii fericit”.

Si eram fericit, peste masura chiar, iar timpul trecea pe nesimtite. Am trait un an suspendat asa, intre doua lumi. A fost unul dintre cei mai frumosi si in acelasi timp complicati ani. Ma imparteam intre doua vieti, si incet-incet ajunsesem sa nu mai stiu care este cea reala. Sau mai bine spus, imi doream ca  reala sa fie viata cu Violet, cea ascunsa de oricine altcineva de pe lumea aceasta, care exista numai intre noi doi. Pe de alta parte insa, poate ca nu credeam ca aceea poate deveni viata mea adevarata, permanenta, nu stiam cum as putea sa o  iau de la capat, sa nu mai fim Rachel si David, sa las in urma trecut, familie, prieteni, totul… Si dincolo de asta, ce avea sa creada Ryan?

Cand am implinit 50 de ani, o varsta de care ma temusem, nu am simtit vreo apasare sau nostalgie, ci multa liniste si incredere. Violet a organizat o iesire de doua zile la munte, intr-o cabana retrasa. A fost singura noastra excursie mai lunga si acolo, departe de vietile noastre organizate in felul descris, ea mi-a spus pentru prima data ca ma iubeste si ca isi doreste ca eu sa fiu partenerul ei de viata. Ar fi trebuit sa ma pregatesc pentru acel moment. Era absolut cert ca va veni, insa pe mine m-a luat prin surprindere. I-am spus si eu ca o iubesc, nu aveam nicio indoiala ca asa este. Am adaugat ca ii ofer intotdeauna tot ceea ce pot si ca am nevoie de timp sa ma gandesc ce sa fac.

Nu am citit nimic pe chipul ei, poate o usoara dezamagire, si pentru ca eram obisnuit sa imi spuna ce simte, am presupus ca a inteles si ca va astepta sa iau o decizie. Nu a facut-o. La scurt timp dupa aceea, am primit prin curier o cutie cu lucrurile mele lasate la ea in apartament si o scrisoare care mi-a frant inima. Stabilisem de la inceput ca, atunci cand unul dintre noi avea sa-si doreasca altceva decat acel tip de relatie, iar celalalt nu ar fi dorit acelasi lucru, sa ne oprim. Fara intrebari sau presiuni, pentru ca amandoi pretuiam libertatea. In scrisoarea ei, Violet presupunea ca raspunsul meu nu avea sa fie diferit nici dupa ‘timpul de gandire’, asa ca prefera sa ne despartim atunci si ma ruga sa nu o caut.

I-am respectat dorinta.

‘- Aceea a fost ultima oara cand am auzit ceva despre Violet, pana zilele trecute, cand am primit la firma un colet cu un exemplar semnat al cartii’, isi incheie David povestea si, deschizand cartea, imi arata dedicatia tiparita “Multumesc, iubire“, sub care era scris: “Primul meu autograf este pentru tine. Intreaga carte e a ta, iubire. Violet“. ‘- Asa ma alinta Violet, iubire‘, clarifica David, vazandu-ma putin nedumerita, apoi adauga:’- Cartea era insotita de un bilet scris de mana, in care isi cerea iertare ca nu ma prevenise ca va scrie despre noi si imi dadea detaliile lansarii, care e vinerea viitoare incepand cu ora 5pm la Marea Librarie. Nici nu stiu de ce mi-a dat toate aceste detalii’, bombani David. 

‘- Cum de ce?’, am strigat eu inflacarata, ‘e clar ca este o invitatie la lansare!’

‘- Poate ca este’, a soptit David parand neconvins.

‘- Sunt sigura de asta! Uite, daca esti de acord, voi veni si eu acolo sa te sustin moral. Pare a fi o idee buna sa va vedeti si sa vorbiti’, l-am indemnat.

‘- Cu siguranta ca ma voi gandi bine la acest lucru in zilele urmatoare’, a zis, oftand usor.

‘- David, daca imi mai permiti o intrebare, a avut dreptate Violet? S-ar fi schimbat raspunsul?’

‘-Nu stiu ce as fi hotarat, pentru ca Violet a decis pentru amandoi. Am insa o saptamana sa aflu’, mai spuse el si cu aceasta perspectiva, ne-am luat la revedere.

***

Dupa ce aflasem povestea iubirii dintre David Parker si Violet Birdy si petrecusem weekendul citind cartea lui Violet, nu puteam sa lipsesc de la lansarea ei. Speram ca si David sa fie prezent si chiar sa mearga sa vorbeasca cu fosta lui iubita. Am ajuns la timp la eveniment, nu venise inca multa lume. L-am cautat pe David din priviri si, vazandu-l undeva in spatele salii, l-am salutat cu o fluturare de mana si m-am asezat undeva mai in fata, intr-un punct de unde puteam observa bine spatiul unde urma sa stea autoarea.

Publicul se aduna rapid si am simtit ca cineva s-a asezat langa mine. Am intors capul si am dat de o pereche de ochi albastri, cu o privire intensa, scrutatoare. I-am zambit posesorului, un tanar cam de varsta mea, si mi-am reindreptat atentia catre ce se intampla in sala. Punctuala, Violet a intrat in incapere impreuna cu moderatoarea evenimentului si, dupa cateva momente in care am asteptat sa se faca liniste, a inceput un scurt interviu despre scris si carti, despre subiectul cartii pentru care venisem si despre sursele de inspiratie. Intrebata daca vreunul din personajele sau intamplarile din carte isi are izvorul in experienta personala, Violet a raspuns ca imaginatia ei bogata tine loc de experienta si a zambit usor. Stiam ca minte, desigur, si poate ca si altii au realizat acest lucru, intrucat zambetul nu ii cuprinsese ochii.

Dupa aceea, Violet a acceptat sa citeasca un fragment, inainte de semnarea autografelor. In timp ce citea o minunata descriere a unor clipe de intimitate petrecute intre personajele pricipale ale romanului, vecinul meu a soptit, suficient de tare cat sa-l aud: “Da, nu e absolut deloc inspirata din realitate”. Am intors capul spre el si l-am intrebat discret: “Nu crezi ca a spus adevarul?” La care el a raspuns: “Stiu sigur ca nu a spus adevarul. Sunt Ryan Parker, fiul lui David. Am observat mai devreme ca l-ai salutat. De unde va cunoasteti?”. Am ezitat un moment, incercand sa nu-mi tradez surprinderea, dupa care i-am raspuns vag: “Am avut ocazia sa ne cunoastem si i-am luat un interviu. Sunt jurnalista, Amalia Fisher este numele meu.” “Deocamdata scapi doar cu asta, insa la un moment dat imi vei spune totul”, zise Ryan foarte sigur pe el si se ridica, indreptandu-se catre masa unde Violet incepuse deja sa acorde autografe.

M-am ridicat si eu, iar in acel moment s-au intamplat mai multe lucruri care pareau a se derula cu incetinitorul: l-am vazut pe Ryan vorbind cu Violet, pe Violet uitandu-se peste umarul lui si vazandu-l pe David cu fata impietrita privind la Violet si Ryan, apoi pe David mergand spre usa, l-am auzit pe Ryan ca prin vis spunandu-i lui Violet sa fuga dupa David si sa-l faca din nou fericit, am urmarit-o pe Violet ridicandu-se si parasind sala, scuzandu-se rapid fata de cei prezenti si in sfarsit, am simtit cum ma ia cineva de mana si imi spune la ureche: “Acum ar fi momentul sa imi spui tot. Te invit sa bem ceva impreuna”.

Intorcand capul, l-am privit adanc in ochi si i-am raspuns simplu: ‘Da’.

Advertisements

Flori in piatra

Poppy_paradise_closeup_girl_Jennifer Vranes_jensartcom

“Paradisul Macilor” (detaliu) – Jennifer Vranes; jensart.com

Am intrat in parc in pas vioi, invartind in minte intrebarile pe care aveam sa i le pun Laurei Fields, tanara care imi impartasise de curand o trauma din copilarie. Aveam sa scriu un articol despre abuzurile sexuale comise asupra copiilor si agreasem sa ne vedem in aceasta dimineata, in timp ce se afla la plimbare cu fetita ei Lili.

Cand ne-am revazut, am simtit ca era putin apasata de faptul ca avea sa paseasca din nou in trecut, insa mi-a reconfirmat hotarata ca era gata ca prin povestea ei sa contribuie la o mai buna intelegere a fenomenului de catre cat mai multi oameni.

Nici nu apucaseram bine sa trecem peste primele trei intrebari ca Robert, un baietel dragut de 5 ani pe care il cunoscusem cand eu si Laura statusem prima data de vorba, se apropie de noi si incepu sa-i povesteasca Laurei despre melcii pe care ii vazuse langa un tufis. Laura se angaja in conversatie si parea sa-i faca mare placere, caci baiatul era scump foc.

Am profitat atunci si m-am indreptat catre banca unde statea bunicul lui Robert (sau asa banuiam, caci dupa varsta si infatisare parea sa-i fie bunic).

‘- Buna ziua, am venit sa va asigur ca Robert este pe maini bune’, i-am spus drept introducere. ‘Laura este o mama singura si are multa rabdare cu copiii.’

‘- Mama singura, tata singur, asa au unii un noroc”, remarca batranul cu amaraciune.

‘- Ma iertati, nici nu m-am prezentat. Sunt Amalia Fisher, jurnalista independenta. Scriu despre orice ma inspira. Imi permit sa va intreb, ce ati vrut sa spuneti despre norocul unora?’

‘- Vorbesc din experienta. Nu una, ci doua. De cand m-am pensionat, stau si cuget ca tot omul in varsta la caile vietii.’

‘- Cu ce v-ati ocupat, daca vreti sa imi spuneti?’

‘- Am fost…sunt arhitect. Paul Stone ma numesc. Nu sunt asa celebru ca fratele meu, adauga barbatul, surazand. Eu ma chinuiam la schite luni intregi, apoi asteptam sa vad cladirea ridicata, iar el o imortaliza rapid intr-o fotografie si o facea cunoscuta. Tot ce publica avea cautare.’

Dupa cateva secunde in care am procesat informatia, am reusit sa imi revin din uimire si sa articulez ceva inteligibil:

‘- Deci sunteti fratele fotografului George Stone. De curand am intalnit pe cineva care l-a cunoscut foarte bine’, am zis eu, gandindu-ma la Rose Carpenter si la povestea ei secreta de dragoste cu acelasi fotograf, pe care o aflasem chiar in acest parc. ‘Dumneavoastra ati creat noua infatisare a Operei din orasul nostru, daca nu ma insel.’

‘- Asa este, si am condus echipa de arhitecti care a lucrat la proiectul de modernizare a Primariei’, confirma barbatul.

‘- Am retinut un detaliu legat de cladirile care va poarta semnatura. Toate au unul sau mai multi maci plasati undeva pe fatada edificiului respectiv. Care este misterul? Si de ce maci?’ am intrebat eu, nadajduind ca batranul sa fie dispus sa imi raspunda.

‘- Pareti o persoana cumsecade. O sa va povestesc de unde mi se trage tristetea’.

Si incepu:

Imi dau seama uneori ce vad oamenii cand ma privesc: un batran acru si imbufnat. Nu am fost insa dintotdeauna asa. In tinerete eram sufletul petrecerii, imi placea nespus dansul si aveam mereu glumele la mine. Asa am cucerit-o pe sotia mea Paula. Ne-am cunoscut la un eveniment social, descoperindu-ne un prieten comun care ne-a facut cunostinta. Nici nu stiu de unde imi venea inspiratia, insa toata seara am facut-o sa rada pana la lacrimi. In primul rand ne-am amuzat de coincidenta de nume: Paula si Paul.

Din acea zi am ramas nedespartiti. Ne-am casatorit dupa cateva luni de logodna, facuta asa ca sa respectam etapele traditionale. Aveam 25 de ani, iar ea 23 si aproape 10 ani am trait o poveste de iubire…ca-n povesti.

Singura noastra suparare era ca in ciuda incercarilor si tratamentelor disponibile la vremea aceea, Paula nu ramanea insarcinata. Eu o tot asiguram ca nu e nicio problema pentru mine. Ea era viata mea, nu-mi pasa daca ramaneam tot numai noi doi sa ne ducem vietile mai departe si sa imbatranim impreuna. Insa ea era din ce in ce mai deprimata si eram foarte ingrijorat.

Intr-o primavara, am organizat o excursie surpriza si am dus-o la cea mai mare rezervatie naturala de maci din tara. Aceste flori salbatice erau preferatele ei. Ii semanau intrucatva, fiind delicate la infatisare, insa suficient puternice incat sa reziste vanturilor.  Nu voi uita in veci expresia de pe chipul sotiei mele in clipa in care a vazut macii. Sarea, tipa de bucurie, ba chiar m-a luat de maini si ne-am invartit pana am ametit si ne-am prabusit la pamant. Daca ma intreaba cineva, pot sa ii spun cu siguranta ca acolo l-am conceput pe baiatul nostru, Peter.

Bucuria acelui moment din poiana s-a amplificat de mii de ori la aflarea vestii ca vom fi parinti. Am inceput imediat pregatirile, ne-am informat despre sarcina, nastere. Paula era fericita si in permanenta miscare. Starea aceasta nu a tinut mult insa. Curand, a inceput sa aiba greturi, stari de voma, dureri in zona abdominala si  obosea repede. Medicul i-a prescris repaus total pentru tot restul  sarcinii. Uneori ma intreb de unde a avut puterea sa reziste si sa-si pastreze zambetul.

Nasterea a fost dificila, insa ne asteptam cumva sa se intample astfel. Dar nu ma asteptam sa o pierd.  Nu mi-am pus in niciun moment aceasta problema. M-a prins complet nepregatit. Cand doctorul a iesit din sala de nasteri si m-a privit, am inteles ca avea sa-mi spuna ceva ce avea sa-mi schimbe viata. Sa ma ierte Dumnezeu, insa m-am gandit ca poate nu e vorba despre ea. Am murit putin in acele clipe si ceea ce m-a readus la viata a fost bineinteles vederea baiatului meu. L-am luat in brate si ne-am privit ochi in ochi. A fost mai mult decat atat, parca ne-am privit in suflete. I-am promis ca voi avea grija de el si ca-i voi fi si tata si mama.

Gandindu-ma retrospectiv, poate ca ar fi trebuit sa aduc o prezenta feminina in viata lui. Dar nu am putut, m-am salbaticit intr-un fel si nu m-am mai apropiat de o alta femeie. Munca si cresterea lui Peter au devenit singurele mele scopuri. Si cred ca lucrurile au iesit bine pana la urma, am avut amandoi un inger pazitor. Iar Peter a fost extrem de norocos sa se indragosteasca si sa se casatoreasca cu o femeie extraordinara. Cand mi-a prezentat-o razand (“Ea e Petra. Avem acelasi nume, ca tine si mama!”), am stiut ca e fericit si ca mi-am incheiat o parte din menire. 30 de ani trecusera ca un vis.

Devenind bunic, am decis sa ma retrag din activitate si sa-i ajut cum ma pricepeam mai bine, lasandu-l pe Peter sa preia firma de arhitectura. Robert a fost un copil cuminte si ar fi meritat sa aiba parte de mama lui mai mult timp…

In acel moment nu m-am mai putut abtine si l-am intrerupt, exclamand:

‘- Va rog sa nu imi spuneti ca si Robert si-a pierdut mama!’

‘- Oh, ba da. De aceea am spus ca am trecut prin doua astfel de experiente. Robert abia implinise un an cand Petra a incept sa aiba din ce in ce mai des ameteli. Diagnosticul a fost necrutator: leucemie. A luptat 10 luni. Acum cand le vizitam locurile de odihna, si eu si Peter suntem de acord ca cele doua mame s-ar fi inteles de minune. Si Petrei ii placeau mult de tot macii, asa ca le-am decorat pietrele de mormant cu aceste flori. Asadar aceasta ar fi istoria macilor’, isi incheie Paul Stone emotionanta poveste.

‘- Va multumesc mult pentru ca mi-ati impartasit aceste lucruri dureroase. Nu il cunosc pe fiul dumneavoastra, insa cu siguranta nepotul este un copil nemaipomenit.’

‘-Da, insa dupa cum vedeti, are nevoie de o mama’, arata interlocutorul meu spre zona unde Laura si Robert incercau sa o faca pe Lili (care se trezise intre timp) sa rada, aratandu-i o jucarie zornaitoare.

Ridicandu-ma de pe banca, am dat nas in nas cu Rose Carpenter, care iesise si ea la o plimbare. Le-am facut cunostinta celor doi si i-am lasat sa continue conversatia. Cine stie, poate ca din vorba in vorba, ar fi ajuns sa-si aminteasca de fratele, respectiv iubitul pierdut.

Am schimbat cateva cuvinte cu Laura, reprogramand interviul, si i-am parasit cu gandul la misterioasele motive pentru care unele destine par a fi trase la indigo.

 

Stone-rockd-poppies-by-sharon-cummings-sharon-cummings

Stone Rock’d Poppies – Sharon Cummings

***

Indreptandu-ma spre iesirea din parc, l-am remarcat imediat. Parea un barbat de varsta mijlocie, bine imbracat, desi hainele aratau putin cam mototolite. Statea pe prima banca de pe aleea principala, cu coatele sprijinite pe genunchi si capul intre maini. Nu-i puteam vedea ochii, insa din miscarea corpului mi-am dat seama ca ar fi putut sa planga. Un minunat exemplar de golden retriever statea cuminte la picioarele lui si il privea cu intelegere. M-am apropiat si am vazut langa el pe banca o carte asezata deschisa cu copertile in sus. Am apucat sa vad ca autoarea era o femeie, dupa portretul de pe spatele cartii si titlul: “Muzica ne-a hranit iubirea“.  Am decis ca nu puteam sa-i invadez spatiul privat in acele momente, asa ca mi-am continuat drumul spre poarta parcului. Sigur ca m-am departat cu speranta ca aveam sa gasesc prilejul de a afla ce poveste ascundea in sine acel barbat.

Flori de liliac

Lilac Festival_Steve Henderson

‘Festivalul Liliacului’ –   Steve Henderson stevehendersonfineart.com

S-a asezat din nou pe banca de langa tufa imensa de liliac, nu inainte de a mirosi cu nesat parfumul florilor abia deschise. Arunca din cand in cand cate o privire grijulie in carut, unde fetita dormea linistita. Stiam ca e o fetita nu mai mare de un an, pentru ca zilele trecute le gasisem jucandu-se impreuna pe aceeasi banca.

Am privit-o cu coada ochiului si i-am observat pe chip oboseala. Mi-am facut curaj si am abordat-o aproape in soapta: ‘Pare sa va placa liliacul. Si eu ii iubesc mirosul, imi aduce aminte de copilarie. Aveam in curte cateva tufe, si cu flori albe, si cu flori mov.’

Tanara femeie imi zambi si raspunse: ‘Da, imi este draga aceasta floare. Desi de ea ma leaga amintiri dureroase…’ se intrerupse oftand adanc.

‘Imi pare rau, nu am vrut sa va provoc tristete. Daca va ajuta sa vorbiti despre asta, sunt o buna ascultatoare. Apropo, ma numesc Amalia Fisher si sunt jurnalista independenta. Intra in etica mea profesionala sa pastrez secretul surselor, asa ca sa nu va faceti griji’, am incercat un soi de gluma.

‘Imi pare bine sa va cunosc. Eu sunt Laura Fields si sunt designer de interioare. Actualmente doar mama’, mai preciza ea, razand usor. ‘Cat priveste istoria mea personala legata de liliac, nu este ceva nemaiauzit, din pacate.’

Laura incepu sa povesteasca, aproape pe nerasuflate:

In copilarie familia mea locuia impreuna cu bunicii din partea mamei intr-o casa modesta, cu o curte suficient de mare incat sa cuprinda o gradina cu flori. O tufa de liliac despartea pe o latura curtea noastra de cea a vecinilor de alaturi.

Vecinii aveau un baiat nu prea vorbaret. Fusese afectat de poliomielita si ramasese cu un picior mai scurt. Se deplasa cu greu sprijinandu-se intr-o carja. Avea cam 19 ani, iar eu nu mai mult de 6 si de multe ori ma chema la gard si vorbea cu mine printre ramurile liliacului.

Intr-o zi, ramasesem singura acasa pentru o vreme si Luca (asa il chema) m-a invitat la el in curte ca sa imi ofere prajituri facute in casa. Fiind un copil pofticios, am acceptat cu bucurie. Prajiturile erau delicioase. Luca m-a luat de mana si ne-a adapostit la umbra tufei de liliac. Stand rezemat in picioare, m-a tras spre el si m-a indemnat sa mai mananc o prajiturica.

Nu am simtit pericolul. Aveam incredere in el, doar era vecinul meu, il stiam dintotdeauna. Insa in momentul in care, tinandu-ma lipita cu spatele de el, si-a strecurat cealalta mana in pantalonii mei si a inceput sa-mi mangaie partile intime, un clopotel a inceput sa-mi sune in cap. ‘Ce se intampla? Nu imi place asta!’ imi spunea mintea. Am incercat sa ma desprind, insa mana lui s-a incordat in jurul meu, iar cealalta mana a devenit mai dura. In tot acest timp ii auzeam respiratia sacadata si vocea soptindu-mi: “Iti place, nu-i asa? Iti place asta mult de tot. O sa ramana intre noi. O sa fie secretul nostru.”

M-am agatat de mirosul ametitor al liliacului ca sa nu mai simt nimic. Cand s-a auzit vocea bunicii strigand dupa mine, am simtit ca sunt libera si am fugit spre casa, lasand totul in urma si stergand fiecare clipa din memorie.

Tacerea ce a urmat m-a apasat fizic.

‘Laura – sper ca pot sa-ti spun astfel -, sunt extrem de miscata de povestea ta si iti multumesc pentru incredere. Din punctul meu de vedere, astfel de lucruri trebuie facute cunoscute. Asa cum ai spus, din pacate nu este ceva nemaiintalnit, dimpotriva, este o situatie in care se afla la un moment dat mult prea multi copii (fete si baieti deopotriva). Cum ai reusit sa treci peste aceasta experienta dificila (ca sa ma exprim eufemistic…)?’

Adunandu-si gandurile, Laura continua:

Sigur ca intamplarea aceasta nu s-a sters si a revenit intr-un moment de deriva din viata mea. Tocmai aflasem ca sunt insarcinata si iubitul meu a gasit de cuviinta sa-mi spuna ca e prea tanar sa devina tata. Abia ne terminasem studiile, fusesem colegi la Arhitectura. 6 ani de relatie, din prima pana in ultima zi la universitate, si asa aveam sa aflu ca nu il cunosc deloc pe omul de langa mine.

Nu cred ca am fost vreodata atat de disperata si dezorientata. Incercam sa imi dau seama unde am gresit de n-am fost in stare sa-l pastrez langa mine pe tatal copilului. Mi se parea ca facusem totul ca sa fie fericit cu mine. Si chiar ma dadusem peste cap in toti acei ani ca sa fie mereu multumit. Si totusi nu fusese suficient.

In noaptea aceea mi-am reamintit totul, trezindu-ma brusc dintr-un somn tulburat de cosmaruri. Am plans pana in zori cu un sentiment profund de neputinta. Pe masura insa ce scoteam din mine durerea ascunsa bine in strafunduri, ma simteam mai usoara. M-am invinovatit de multe lucruri in noaptea aceea – de ce m-am dus in curtea vecina, de ce imi placeau atat de mult dulciurile, de ce nu am tipat… Toate pareau gesturi logice. Apoi am reusit insa sa ma pun din nou in pielea acelui copil naiv si mi-am dat seama ca am facut tot ceea ce as fi putut face la varsta aceea, cu mintea si sufletul de la acel moment. Adica nimic.

Dintr-o data, am avut si alte revelatii, legate de momente din viata de adolescenta si de adult, in care mi-am reprosat comportamente si mi-am asumat vina pentru lucruri de care nu eram de fapt responsabila.  In clipa in care mi-am constientizat si mi-am acceptat reactia de atunci, am putut sa simt compasiune si sa ma iert. Aceasta m-a ajutat si sa inteleg ca nu sunt vinovata nici de decizia luata de iubitul meu de a-si parasi copilul.

Poti sa crezi sau nu, mi s-a parut ca o simt pe Lili (fetita mea) cum ma incurajeaza si imi spune ca totul va fi in regula. Si asa a fost. Sarcina a decurs in conditii foarte bune, nasterea ei a fost rapida si cu dureri suportabile, iar pana in prezent s-a dezvoltat ca la carte as zice. Nu mai spun ca am reusit sa imi fac deja un portofoliu de clienti, care abia ma asteapta sa revin din concediul de maternitate pentru a lucra la proiectele lor.

‘Totul este bine!’, isi incheie Laura povestea, insufletita de o lumina puternica in ochi. ‘Acum pot sa miros liliacul si sa-i iubesc parfumul fara sa mi se stranga inima.’

‘Ai toata admiratia pentru forta pe care ai reusit sa o gasesti in tine ca sa te vindeci. Ne mandrim in societate cu atatea progrese tehnologice, si neglijam aspecte ce tin de esenta umanitatii. Iar unul dintre aceste aspecte este felul cum ne raportam la copii si cum ii protejam. Este de neacceptat sa mai lasam ca aceste traume sa ne marcheze copiii!’ ma lua pe mine valul.

Tocmai atunci, un baietel cu ochi verzi, mari si curiosi, se apropie de carut si se uita la Lili care inca dormea fara nicio grija. Il vazusem de multe ori in parc, tot timpul cu bunicul sau, un domn cu parul complet alb, mereu serios si ingandurat. Baiatul se juca singur, oprindu-se sa priveasca lung la mamele ce treceau cu copiii lor pe langa banca unde se aseza mereu insotitorul sau. Ma intrebasem care e povestea lui si poate aveam s-o aflu.

‘Cum te cheama?’ il intreba Laura cu blandete.

‘Robert. Si am 5 ani si 5 luni’, raspunse el timid aratandu-i Laurei mana dreapta cu toate degetele desfacute. Bunicul il striga cu voce aspra si Robert isi lua la revedere, intorcandu-se fara sa comenteze.

‘Ce baietel dragut’, comenta Laura, apoi mi se adresa: ‘Spuneai ceva…’

‘Da, as vrea sa te intreb daca ai accepta sa ne reintalnim candva pentru un interviu mai detaliat? As face cunoscuta povestea ta, cu pastrarea anonimitatii, desigur’.

‘Lasa-ma sa ma gandesc un timp’, zise ea si facuram schimb de telefoane si adrese de e-mail.

Lili se trezi si incepu sa planga de foame, asa ca Laura se ridica grabita sa o duca acasa. Ne-am urat zi buna si am urmarit-o cum se departeaza, nu inainte de a mai mirosi inca o data liliacul, floarea vindecarii ei.

Nud cu flori

Nud cu flori_aureliachisuro

Flori cu nud aureliachisu.ro

Statea pe aceeasi banca pe care o mai vazusem in urma cu cateva zile. Cu o carte in mana si privirea pierduta in zare. Din cand in cand, fixa cate un copil sau o pasare care treceau pe langa ea si un zambet frumos ii aparea pe buze de fiecare data.

M-am apropiat si am salutat-o. A tresarit, dar mi-a zambit cu caldura.

“-Pot sa ma asez langa dumneavoastra?”

“-Sigur ca da!”

“-V-am mai vazut in parc. Veniti des?”

“-Cand si cand, mai mult cand ma coplesesc amintirile.” A facut o pauza mai lunga, a respirat adanc, apoi mi-a marturisit:

“-Astazi sunt 50 de ani de cand mi-am pierdut iubirea vietii mele.”

“-Imi pare rau, trebuie sa va fie foarte greu. Dupa varsta pe care o aratati, nu ati avut prea mult timp impreuna. A fost bolnav, de ce a murit asa de tanar?” am intrebat eu poate cu o doza cam mare de curiozitate.

“-A, nu, el a murit abia acum un an. Cred ca am citit in ziare. Era fotograful George Stone. Poate ati auzit de el, un talent innascut pentru fotografie si din fericire a ajuns sa fie si cunoscut si premiat.”

“-Cum sa nu il cunosc! Am avut chiar prilejul sa-i iau un scurt interviu pentru ziarul la care lucram in urma cu vreo 2 ani. Sunt jurnalista, Amalia Fisher ma numesc”, am raspuns entuziasmata de coincidenta incredibila.

“-Eu sunt Rose Carpenter, dar pe vremea cand l-am cunoscut pe George ma numeam Temple.”

“-Sunt indiscreta daca va intreb cum l-ati cunoscut?”

“-Deloc. Poate chiar mi-ar face bine sa mai povestesc cuiva. Am tinut totul in mine atata vreme si nici macar nu stiu de ce.”

Rose isi aduna pentru cateva momente gandurile si incepu o poveste pe care am ascultat-o fara sa ma misc si fara sa imi dau seama cum trece timpul.

Eram o tanara asistenta medicala, multumita de faptul ca aveam o familie iubitoare, un acoperis deasupra capului si suficienti bani cat sa traiesc decent. La 23 de ani, viata mi se parea o minunatie. In ciuda a ceea ce vedeam in spital, firea mea optimista nu ma lasa sa-mi pierd buna dispozitie. Nu pot sa zic insa ca eram foarte sociabila, imi placea mai degraba sa ma retrag intr-un colt sa citesc decat sa fac conversatie despre ultima moda de la Paris.

Veneam adesea in parc, lucram la micul spital din apropiere, imi arata ea o cladire in care acum functiona o clinica de cartier. Parcul acesta era aici si acum o jumatate de secol, doar bancile si stalpii de iluminat au fost schimbati de vreo doua ori. Chiar aici, pe acesta banca stateam intr-o dupa amiaza de primavara tarzie. Parca simt si acum aerul parfumat si vantul care-mi facea parul sa se razvrateasca.

Am auzit deodata o voce calda barbateasca si cand am ridicat privirea am nimerit in cei mai adanci si frumosi ochi negri pe care-i vazusem vreodata. Ma intrebase daca ma poate fotografia, iar eu inca ma uitam fix la el si nu-mi gaseam cuvintele. Intr-un final, am inclinat capul, asa ca el s-a asezat intr-o pozitie convenabila si a apasat pe declansator. Nu a fost multumit, si m-a rugat apoi sa stau in diferite pozitii pana cand, luand aparatul din fata ochilor, i-am vazut un zambet larg de multumire.

“O sa fie o nebunie de fotografie. Sunteti deosebit de frumoasa. In special zambetul m-a terminat. Eu sunt George si sunt fericit ca astazi din toate zilele am venit in acest parc.”

“Eu sunt Rose. Primesc si eu fotografiile?”

“Desigur, uite adresa si telefonul meu. Sunt gata cam intr-o saptamana”.

“Bine, multumesc”, i-am zis si m-am uitat cum pleaca, urmarindu-l pana cand silueta i-a disparut in departare.

In saptamana aceea cred ca i-am visat ochii in fiecare noapte. Totusi, la finalul ei, nu am avut curaj sa il sun si asa a mai trecut o saptamana. Dar a venit el sa ma caute in parc si astfel am inceput sa ne cunoastem. Stia cum sa scoata din mine totul. Ii raspundeam la orice intrebare fara sa-i pot ascunde nimic. Ma obisnuisem cu discutiile noastre si abia asteptam sa ies din tura ca sa vin sa ne intalnim.

Intr-o buna zi, mi-a luat mana si m-a intrebat daca vreau sa-i vad studioul unde facea fotografii si unde si locuia de altfel. Am acceptat tremurand de emotie. Undeva in adancul sufletului stiam ce urmeaza. M-am daruit cu o pasiune de care nu ma credeam in stare si sa devin a lui a fost cel mai frumos lucru care mi se intamplase pana atunci. Nu m-am mai gandit la nimic, la buna mea crestere, la regulile sociale, la viitorul meu.

Au urmat aproape doi ani de fericire pura. Nu aveam mult timp impreuna, pentru ca ne vedeam pe ascuns. Nici nu stiu cum am reusit sa nu trezesc suspiciunile mamei. Sau poate ca ea a stiut tot timpul, insa vazandu-ma infloritoare, nu a zis nimic.

In acest timp mi-a facut multe fotografii. Imi spunea ca sunt muza lui preferata. Mie mi se strangea putin inima, pentru ca undeva in adancul sufletului speram sa fiu singura lui muza. Dar nu am facut un caz din asta, nu era omul care sa suporte manifestari inutile de gelozie.

Imi aduc aminte ca una dintre cele mai reusite fotografii a fost facuta intr-o dimineata, cand reusisem sa petrecem toata noaptea impreuna. Am coborat din pat, goala, caci nu ma lasa sa pun nimic pe mine cand eram impreuna, si am vazut pe masa un buchet imens de trandafiri – florile mele preferate, doar ma cheama Rose 🙂 Le-am luat in brate si mi-am bagat nasul in ele inspirandu-le parfumul ametitor. Am auzit sunetul declansatorului de undeva din spatele meu si glasul lui George: “Te iubesc, Rose”.

Mi-au dat lacrimile. A fost prima si singura data cand mi-a spus aceste vorbe, dar nu am incetat niciodata sa le cred, chiar daca nu le-a repetat. Eu i-am spus ca il iubesc mult mai tarziu, cand incepusem sa ma gandesc la un viitor cu el, si de fiecare data cand il asiguram de sentimentele mele, zambea si ma saruta pe crestetul capului.

Intr-o zi in care nu ne vorbisem sa ne intalnim, mi s-a facut brusc dor de banca “noastra” din parc si am dat o fuga pana acolo. Inainte sa ma asez, m-am uitat in jur si am inlemnit vazandu-l pe George cateva zeci de metri mai incolo, vorbind cu o domnisoara. Nu stiam ce sa fac. Am ales, din lasitate, sa ma ascund. Am luat-o pe o alee paralela si m-am apropiat, nescapandu-i din ochi. Ceva mi se parea familiar. Dintr-o data, am realizat ce, cand l-am vazut fixand obiectivul asupra fetei si incepand sa o fotografieze. Apoi i-a spus ceva si din roseata obrajilor ei mi-am dat seama ca fusese probabil un compliment. Au continuat sa vorbeasca o vreme, sezand pe banca. Apoi s-au ridicat si au plecat spre iesirea din parc. I-am urmarit cu picioarele tremurand. George nu m-a vazut, iar eu m-am apropiat cat am putut de mult. Picioarele ma duceau singure, caci ele stiau drumul. Se indreptau spre studioul foto. Am stat acolo, in strada, mai bine de o ora pana cand fata a coborat, si nu arata ca dupa o sesiune foto, asta pot sa-ti garantez.

In acel moment am simtit cum inima mea se rupe pur si simplu in bucati. Nimic nu ma pregatise pentru acest moment. Si am fost lasa in continuare, am fugit si nu l-am mai vazut niciodata. El a incercat sa ma sune, sa ma caute la spital, insa am reusit de fiecare data sa fac in asa fel incat sa nu dea de mine. Intr-un sfarsit, cred ca a inteles sau poate doar a renuntat.

Si asa am adaugat o poveste de dragoste fara final fericit in istoria iubirilor omenesti.

Rose se opri, parca ostenita de efortul la care se supusese rememorand toata istoria.

Mie imi curgeau lacrimile pe obraji. Vrand sa rup tacerea, am pus singura intrebare care mi-a venit in minte:

“-Cum ati supravietuit?”

Rose rase usor si dand din cap, zise:

“-M-am casatorit cu un barbat inteligent si cultivat, care mi-a fost cel mai bun prieten, dar pentru care nu am simtit niciun fel de pasiune. Am fost cu adevarat norocoasa. M-a tratat mereu cu respect si desi nu am avut copii si nu am fost prea dragastoasa cu el, nu s-a plans niciodata. Am avut 40 de ani minunati de casatorie, din multe puncte de vedere. Chiar daca nu am fost niciunul usa de biserica”, mai adauga ea, surazand sagalnic, facandu-ma sa sar in sus:

“-Ce vreti sa spuneti?”

“Nimic, doar ca prima data cand am aflat ca John ma inseala, am vrut sa fug din nou. Dupa care, am respirat adanc, m-am gandit mai bine, si am ales sa discut cu el deschis despre ce se intampla. Si bine am facut. Mi-a explicat cu calm ca e firesc sa simta nevoia sa relationeze si cu alte femei, dar ca alegerea lui e facuta, nu intentioneaza sa divortam si sa umble din nevasta in nevasta. Si mi-a spus senin ca pot face acelasi lucru daca doresc. Asa ca am avut si eu partea mea de aventura. In mod paradoxal insa, cu trecerea anilor, mi-am dat seama ca fusese pentru amandoi cea mai buna solutie pentru a putea sa trecem impreuna prin viata conjugala, recunoscandu-ne onest limitele si slabiciunile.”

“-Sunt un pic surprinsa de ce imi relatati, tema infidelitatii este si a fost de actualitate. Si ea e tratata cu multa ipocrizie, mai degraba e un subiect dezbatut in soapta, de parca in felul acesta ar disparea sau ar fi inteles. Am o nelamurire insa, de ce nu ati putut trece si peste tradarea lui George?”

“Pentru ca pe el il iubeam. In el am avut incredere oarba si atunci cand am pierdut increderea, am pierdut totul. Nu regret niciuna din deciziile luate. Asa a fost sa fie povestea noastra. Insa am iertat totul, pentru ca iubirea a fost mai puternica”.

“-Va marturisesc ceva de care tocmai mi-am dat seama. Cand i-am luat interviul, am avut voie sa-i pun doar trei intrebari. Nici nu stiam ce sa-l intreb mai intai. Nu stiu de unde mi-a venit sa-l intreb care e fotografia lui preferata. Si mi-a aratat-o exact pe aceea pe care mi-ati descris-o. Mi-a spus ca se numeste ‘Nud cu flori’. Poate nu cunoasteti acest amanunt, este singura fotografie pe care a refuzat sa o expuna vreodata public si mi-a spus ca ea va fi lasata prin testament femeii din fotografie.”

“-Nu am stiut asta”, sopti Rose cu vocea inecata de emotie.

“Si va mai spun ca a doua intrebare a fost, evident, cine este femeia din fotografie. Iar el mi-a raspuns ca acea femeie este iubirea vietii lui. Stiti desigur ca nu s-a casatorit niciodata.”

“-Da, asta am aflat din necrologul sau. Care a fost a treia intrebare?”

“-Ca o tanara naiva ce eram, am intrebat lipsita de tact cum de a pierdut-o pe acea femeie. S-a ridicat brusc din fotoliu, mi-a raspuns sec: ‘De prost’ si mi-a spus ca interviul a luat sfarsit.”

Rose rase cu pofta: “Da, il recunosc in acest raspuns”. Apoi, vazandu-ma un pic descumpanita de intorsaturile acestei istorisiri, ma batu usor pe mana spunand:

“-Sper ca aceasta poveste sa nu te faca sa-ti pierzi increderea in forta dragostei. Orice iubire, indiferent de detaliile care o diferentiaza de altele, este in esenta desavarsita. Sa nu uiti asta si sa nu-ti para rau de nicio iubire pierduta, caci in realitate nu exista o pierdere. Vorba aceea, dragostea nu moare niciodata.”

“Asa este”, am intarit, “nu moare niciodata.”

***

Am ajutat-o pe Rose sa recupereze fotografia de la executorii testamentari ai lui George Stone. A fost vizibil miscata revazandu-se in plina tinerete, intr-un moment cand toata fiinta ei emana fericire.

Pana la urma, de aceea se si fac fotografii cu femei indragostite. Spre a capta pentru eternitate astfel de momente, cand totul capata sens si ne simtim mai aproape de Dumnezeu.