Capitolul I

Cand se trezi, primul lucru pe care-l vazu fu silueta ei asezata la masuta de langa pat. Scria de zor in caietul ce o insotea pretutindeni. Era inca in camasa de noapte de care o dezbracase cu atata placere noaptea trecuta. De un galben pal, cu o tesatura fina ce lasa sa se vada prin ea exact atat cat sa-i ia foc imaginatia. Inchise ochii si parca simti din nou bucuria de a o gusta pe femeia din camera, iarasi si iarasi. Era inca nesatul si o stia bine. Fiind prima calatorie departe de rutina vietilor lor, ii fusese teama de acea noapte, prima pe care o petrecusera impreuna ca un cuplu ‘normal’. Acum ii parea rau ca amanase atat momentul, nu avusese de fapt de ce sa-i fie frica. Se certa in sinea lui pentru precautia si ezitarile exagerate care-l caracterizau, insa decise iute ca nu e cazul sa piarda vremea cu pareri de rau.

Respira adanc si deschise din nou ochii. Parul ei lung cazut nestingherit pe spate ii acoperea chipul. Se ridica usor din pat si ii dadu o suvita dupa ureche. Aplecandu-se, o saruta in scobitura gatului, acolo unde mirosul ei nu pierea niciodata:

– “Buna dimineata, Ana draga!” ii sopti.

Ea il impinse usor zambind si ii zise:

– “Dimineata a fost cand m-am trezit eu, somnorosule! Termin imediat aici” si se intoarse la caietul unde isi nota mereu ideile sau scria cate un fragment atunci cand avea inspiratie.

Barbatul se retrase si se indrepta spre noptiera unde isi lasase obiectele personale. Deschise telefonul si ramase blocat cand vazu cat era ceasul: 11:30! Nu i se mai intamplase de 20 de ani sa doarma atat de mult! “M-a vrajit”, isi zise uitandu-se catre Ana.

Privirea ii ramase pe femeia aflata in lumea ei imaginara si instinctul de artist ii dadu un imbold.

Lua din geanta aparatul de fotografiat incercand sa nu faca zgomot. Fixa obiectivul si lua cateva cadre. Merse apoi pe detalii si ii urmari parul, mainile, curbura spatelui, piciorul dezgolit pana aproape de coapsa.

Ana se opri brusc si ii zise cu un glas amuzat:

– ” Mihai, stiu ce faci acolo!” Apoi se intoarse spre el zambind cu tot chipul si degetul sau apasa pe declansator parca din proprie vointa. “Sunt aproape dezbracata, asa ca vezi pe unde ajung fotografiile acelea” mai zise ea, intorcandu-i spatele pentru a relua scrisul.

– “Iarta-ma, iubita, nu m-am putut abtine” spuse el cu o voce spasita. Stia ca nu-i place sa fie fotografiata, mai ales daca asta implica goliciune. Ii intrase in cap ca ‘nu da bine’, ca ‘strica pozele’, ca ‘e oribila’ si altele asemenea.

Mihai ofta usor framantandu-se cum sa o convinga sa se vada cat e de frumoasa. Gandul ii fugi instantaneu la ziua cand o cunoscuse pe Ana. Nu-i venea sa creada ca trecuse un an de atunci. Amintirea ii era proaspata de parca ieri se intamplase.

Source: taylorheartstravel.com

Advertisements

Povestea paharului si plin si gol

Source: www.freewallpaperfullhd.com

Cu ceva timp in urma traiau intr-un sat trei fete de varste apropiate, pe numele lor Alma, Bianca si Carla. Crescusera impreuna de mici copile si intre ele se sudase o prietenie trainica. Erau diferite la fire si infatisare, insa toate destepte foc, putandu-se lua la intrecere cu oricine fara probleme.

Satul facea parte dintr-un regat prosper, condus de un rege care punea la mare pret intelepciunea. Regele avea un fiu de varsta insuratorii, dar care nu dadea niciun semn ca l-ar interesa vreo tanara nobila din cele pe care le intalnea la Curte. Si erau destule care-si faceau de lucru prin preajma sa, caci printul era tare aratos, pe langa ca avea un suflet bun, simtul umorului si o inteligenta ascutita.

Regele isi cam pierduse rabdarea tot asteptand ca printul Eduard sa-si aleaga o sotie si chiar il ameninta ca va decide el in locul lui cine sa-i fie mireasa.

Vazand printul ca nu prea are incotro, isi puse mintea la treaba ca sa mai castige timp. Asa ca scorni un test pentru viitoarea aleasa si ii zise tatalui sau ca o va lua de nevasta pe aceea care isi va dovedi istetimea convingandu-l cu argumente imbatabile cu privire la solutia testului.

Proba la care se gandise printul era urmatoarea: Lua un pahar din cristal si il umplu pe jumatate cu apa. Apoi ceru tuturor fetelor nemaritate din regat si care doreau sa participe la intrecere sa-l convinga daca paharul era plin sau gol.

Se dadu sfara in tara si bineinteles ca vestea ajunse si in satul celor trei prietene. Bianca si Carla se pozitionara imediat pe cate un raspuns: prima pe acela ca paharul e plin, iar cea de-a doua ca este gol. Alma nu spuse nimic, ba chiar nu arata nici cel mai mic interes fata de competitie.

In scurt timp, fetele incepura sa soseasca la palat cu raspunsurile pregatite. Printul asculta cu rabdare fiecare argumentatie, insa la final demonta ideile expuse si se declara neconvins.

Bianca si Carla se simteau si ele pregatite de test. Fiecare o ruga pe Alma sa o asculte si sa ii zica daca argumentele gasite erau suficient de convingatoare. Alma le facu pe plac, confirmand amandurora ca au dreptate. Ea nu credea in mod sincer ca vreuna din cele doua solutii era cea corecta, dar nu era sigura pe un alt raspuns. Si nici n-o lasa inima sa-si descurajeze prietenele.

Totodata, cele doua ‘concurente’ o rugara pe Alma sa le insoteasca la intalnirea cu printul Eduard. Asa se face ca cele trei prietene ajunsera la Curte, unde fura poftite in anticamera Salii Tronului si rugate sa astepte sa le vina randul.

Bianca si Carla ramasera pe loc cuminti, repetand in gand discursurile pentru a fi sigure ca nu se vor face de ras in fata printului si a curtenilor.

Alma in schimb pleca sa se plimbe prin gradina palatului, care era o incantare pentru ochi. Patrunse intr-o zona amenajata sub forma de labirint si, folosindu-si simtul dezvoltat de orientare, isi propuse sa strabata labirintul cat de repede posibil. Nu voia sa intarzie si sa le faca pe prietenele ei sa creada ca le-a lasat balta.

Inainta destul de usor, insa la un moment dat i se paru ca aude o voce venind din directia unde intuia ca se gaseste centrul labirintului. Isi incetini mersul si intr-adevar cand se mai apropie, auzi clar o voce masculina spunand: “Ce ma fac cu fetele acestea, prietene, parca nu li se mai termina sirul. Am crezut ca va fi mai distractiv, dar au luat-o foarte in serios. Oare nu isi da nimeni seama ca problema nu are solutie si ca o putem tine asa la nesfarsit? Mai bine ii marturisesc tatalui meu ca doar am vrut sa trag de timp si sa terminam odata cu toata mascarada. De ce nu poate sa inteleaga ca o sa ma casatoresc atunci cand o sa ma simt pregatit si nu la porunca? Astazi e ultima zi de incercari! Esti de acord cu mine?” In loc de raspuns, se auzi un latrat vesel. Fata se retrase incercand sa nu faca niciun zgomot si se intoarse repede la palat.

Le povesti prietenelor ei ceea ce auzise, dar ele o certara ca vrea sa le faca sa renunte tocmai atunci, cand se aflau asa de aproape de victorie. Alma nu mai insista. Cand le veni randul, intra cu ele, tinandu-se un pic mai in spate. Il urmari cu privirea pe Eduard si simti cum i se strange inima in piept la gandul ca va anunta in curand o castigatoare dintre multele participante cu care se va insura.

Bianca si Carla isi expusera pe rand opiniile, fiecare demonstrand talent oratoric si gandire logica, spre incantarea asistentei. Pana si printului parca i se mai destepta interesul si urmari cu mare atentie liniile de argumentatie. Deodata, el o observa pe Alma si inima ii tresari, caci ea era o fata de o frumusete izbitoare daca cineva stia cum sa o priveasca.

Bianca si Carla isi incheiara discursurile si toata lumea astepta verdictul printului. Acesta, asa cum se intamplase si pana atunci, gasi la fiecare un punct slab si se declara in continuare neconvins.

Pe cand se pregateau dezamagite de plecare, printul le opri: “Stati asa, nu am auzit-o pe prietena voastra”. Toti ochii se intoarsera spre Alma, care tresarise de uimire. Ea reusi sa spuna cu voce un pic nesigura: “Dar eu nu am venit sa dau testul.” Eduard insista: “Dar sigur ai si tu o parere”.

Alma dadu din cap afirmativ, apoi se indrepta hotarata spre pahar, il ridica si bau toata apa. “Paharul este acum in mod evident gol.” Apoi continua: “Cred ca intrebarea mai potrivita ar fi fost daca ne dorim un pahar plin sau unul gol.” Si, scotand din traista o sticla, turna apa in pahar pana il umplu ochi. “Paharul poate fi si plin, si gol, depinde numai de noi”.

Printul se ridica si se duse spre ea cu mana intinsa, zicandu-i: “Multumesc pentru aceasta lectie. Daca esti de acord, mi-as dori sa golim si sa umplem multe pahare de acum inainte impreuna.” Netulburata, Alma ii raspunse cu un zambet in coltul gurii: “De acord, insa mai inainte trebuie sa treci un test”.

Printul rase cu pofta gustand din plin gluma si confirma ca e gata sa se supuna oricarui test, insa numai si numai dupa nunta.

Nunta care avu loc foarte curand dupa aceea. Regele Eduard si regina Alma se bucurara de o casnicie indelungata si absolut deloc plictisitoare.

De buna seama ca ati ghicit de ce, nu-i asa?

Povestea drumurilor schimbatoare

Source: www.wallpaperhi.com

A fost odata ca niciodata un taram minunat, plin de flori multicolore, pajisti inverzite si gradini fertile, cat era anul de lung. De buna seama, de aceea taramul acela se numea Regatul Florilor. Locuitorii isi iubeau mult tara, insa de multe ori oftau cu gandul la umbra unui copac sub care sa se racoreasca, caci in Regatul Florilor nu crestea niciun copac. Nimeni nu stia de ce, nici cei mai batrani nu-si aminteau sa fi fost vreodata altfel.

Regatul acesta se invecina cu un taram unde se aflau copaci falnici cat vedeai cu ochii pe tot cuprinsul sau. De acolo i se si tragea numele acelei tari, Regatul Copacilor. Multimea copacilor nu lasa loc soarelui, astfel incat pe acel teritoriu nu rasarea nicio floare. Si locuitorii acelui regat isi iubeau tara, desi oftau adesea la gandul razelor soarelui mangaindu-le trupurile intinse pe o pajiste inflorita.

Dupa cum se vede, nici ca se putea sa existe doua tari mai diferite ca acestea. Si totusi ele aveau ceva in comun: drumurile din ambele tari aveau ciudatul obicei de a-si schimba asezarea in mod misterios in timpul noptii. Aceasta crea mari probleme oamenilor, care zi de zi trebuia sa-si gaseasca si sa mearga pe noile cai formate intre orasele si satele celor doua tari.

Va intrebati desigur cum de nu au incercat a sta treji peste noapte pentru a descifra misterul drumurilor schimbatoare. Ei bine, au incercat nenumarati viteji, oameni de stiinta, mestesugari si artisti sa pazeasca fiecare cate un drum. An de an fara succes, caci pe toti ii lua un somn de moarte si a doua zi drumurile se gaseau din nou schimbate dupa voia lor.

Asa ca au renuntat si si-au vazut de vietile lor.

Cineva nu era insa gata sa renunte. Fata regelui din Regatul Florilor petrecea ore intregi in fiecare zi in biblioteca palatului  – recunoscuta pentru bogatia colectiilor sale adunate din intreaga lume – in cautarea unui raspuns la misterul drumurilor. Eforturile ei au fost rasplatite, caci intr-o buna zi gasi intr-o carte o referire la un blestem stravechi, pe care numai Craiasa Apelor il putea ridica. “Asadar – isi spuse fata – hai sa o gasim pe Craiasa Apelor!”

Luand aceasta hotarare, fata merse la mama si la tatal ei si le ceru voie sa plece in cautarea celei care putea sa le redea drumurile asezate ca ale oricarei tari obisnuite. Parintii se opusera, zicand ca e o calatorie periculoasa pentru o fata tanara si lipsita de experienta ca ea. Dar printesa nu se lasa pana nu-i convinse. Pe langa cele trebuincioase calatoriei, ea lua cu sine si scrierile ce o mentionau pe Craiasa Apelor si ofereau indicii despre cum putea fi gasita.

Porni la drum. Ajunse destul de repede si fara piedici la marginea tarii sale, pe un taram ce se invecina atat cu Regatul Florilor, cat si cu Regatul Copacilor. Acesta era Tinutul Arid, caci nu crestea nimic pe toata intinderea lui, nicio planta si nicio vietate nu puteau trai in pustietatea aceea. Fata se opri cateva clipe sa priveasca la ce o astepta.

Cum statea ea cu ochii la uscaciunea pamantului ce i se asternea in fata, vazu venind dinspre Regatul Copacilor un tanar calator. Acesta se opri langa ea si o intreba ce cauta acolo si incotro se indreapta. Baiatul ii inspira incredere fetei, care ii povesti pe scurt cine este si ce tel urmarea in calatoria sa. Nu mica ii fu mirarea sa afle ca tanarul nu era altul decat fiul regelui din Regatul Copacilor, pornit ca si ea in cautarea Craiesei Apelor.

Dar cum aflase printul despre Craiasa Apelor? El ii spuse ca de mic fusese inzestrat cu un spirit de observatie iesit din comun, precum si cu o memorie a imaginilor, sunetelor si mirosurilor ca nimeni altul. Asa se face ca observase cum dimineata, cand oamenii se trezeau si gaseau drumurile schimbate, pamantul si aerul purtau parca urmele apei. De aceea, baiatul incepu sa-i intrebe pe batranii si inteleptii din regat despre apa si puterea ei. Astfel afla despre Craiasa Apelor si isi zise ca ea trebuie sa detina cheia misterului drumurilor schimbatoare. Fata ii relata ce aflase si ea din cartile vechi despre blestem si Craiasa Apelor si ii arata scrierile. In mod firesc, cei doi decisera sa-si uneasca fortele si patrunsera impreuna in Tinutul Arid.

Calatoria paru mult mai usoara din acel moment, iar orele treceau pe nesimtite in timp ce tinerii discutau cate in luna si in stele. Mersera ce mersera pana ajunsera la o raspantie. O cale mergea spre miazanoapte, iar cealalata spre miazazi. Isi dadura cu parerea despre calea cea buna, fiecare preferand un alt drum. Cum nu cazura la invoiala asupra unei alegeri comune, cu multa tristete in suflete cei doi se despartira si fiecare apuca pe cate unul din cele doua drumuri care i se paruse a fi mai potrivit.

Trecura 3 zile si 3 nopti, timp in care fiecare din ei inainta pe drumul ales si se lupta cu duritatea tinutului aceluia secetos si neprimitor, simtind acut nevoia de tovarasie in acea calatorie prin pustiu. In cea de-a patra zi, printul porni in zori si nu dupa mult timp vazu in departare o campie intinsa, strabatuta de ape curgatoare si plina de nenumarate flori si palcuri de copaci. Se indrepta spre acel loc si cand se apropie de malul unui rau ce curgea linistit, o vazu sezand acolo pe fata dupa care inima sa suspinase in ultimele zile.

Cand il vazu, printesa sari bucuroasa in picioare si alerga spre el. O lua in brate si o saruta cu drag, iar fata il saruta inapoi. Statura imbratisati parca nevenindu-le sa creada ca s-au reintalnit. Uitandu-se in ochii lui, ea ii spuse ca are incredere ca spiritul sau de observatie ii va ajuta sa aleaga calea potrivita pentru a-si continua calatoria. Atunci baiatul privi in jur cu atentie si remarca faptul ca apele din campie pareau sa curga intr-o directie comuna. Decisera atunci sa urmeze cursul raului unde se regasisera.

Nu mersera mult ca in fata lor se ivi un castel stralucitor inconjurat de cascade. Nu putea fi decat castelui Craiesei Apelor. Intrara cu teama. In sala imensa in care patrunsera nu parea sa fie nimeni. Inaintara pana la o masa inalta din lemn de abanos pe care se afla asezata o carte voluminoasa, deschisa la mijloc. Cand se apropiara sa citeasca, vazura ca paginile erau albe. Deodata, se auzi o voce ce spuse: “Una sa fie gandul cel ascuns cu vorba cea rostita si fapta-ndeplinita”. In timp ce erau rostite, ca prin minune aceste cuvinte aparura scrise si in carte. Cei doi tineri se privira mirati. Baiatul ii zise fetei ca ea e cea care sta cu nasul in carti toata ziua si ca numai ea poate ghici raspunsul.

Fata il lua atunci de mana si rosti cu voce tare: “In aceasta calatorie noi ne-am gandit la Craiasa Apelor, am impartasit intre noi cunostintele pentru a afla calea catre ea si tot ce am facut a fost pentru a o gasi. Credem ca am gasit-o si o rugam sa ne ajute”.  Vocea le raspunse: “Da, sunteti unde trebuie”.  Deodata, Craiasa Apelor le aparu in fata ochilor. Parea sa aiba cam 30 de ani si era invesmantata intr-o rochie lunga alba, cu straluciri albastri si verzui. Zambind, aceasta ii conduse catre un colt al incaperii unde se aflau o masuta joasa si fotolii comode, le facu semn sa se aseze si ii indemna sa povesteasca ce ii adusese pe la ea.

Cei doi tineri incepura sa-i istoriseasca prin ce treceau regatele lor, cum ajunsesera sa se intalneasca si toata calatoria. Vorbeau pe rand, completandu-se perfect unul pe altul, sub privirea blanda a Craiesei Apelor. La terminarea relatarii, Craiasa Apelor ii intreba: “In afara de drumurile schimbatoare, ce alte probleme mai au regatele voastre?” Fata raspunse: “La noi nu cresc copaci”, iar baiatul: “La noi nu cresc flori”. Craiasa Apelor le zise atunci ca au la dispozitie o zi pentru a gasi o solutie la aceste probleme si ii asigura ca ei singuri pot gasi o cale pentru ca sa existe de aici incolo copaci in Regatul Florilor si flori in Regatul Copacilor. Craiasa Apelor ii avertiza ca de nu vor gasi solutia, nici blestemul drumurilor nu va putea fi ridicat.

Fata si baiatul iesira din palat si se asezara in gradina pe iarba la umbra unui copac. Incepura sa rasuceasca problema pe toate partile. Vorbira si povestira intreaga zi si aflara totul despre cum fiecare dintre popoare ingrijea florile, respectiv copacii, si ce incercari facusera pentru a planta flori printre copaci si copaci printre flori. Ziua se apropia de sfarsit, iar cei doi se simteau din ce in ce mai descurajati de faptul ca nu gasisera inca raspunsul.

Exasperat, baiatul spuse: “Chiar nu stiu de ce nu traiesc florile, le plantam sub cei mai falnici si vigurosi copaci, solul ar trebui sa fie acolo din cel mai fertil!”  Fata rase si ii zise: “Cum sa faceti asa ceva? Florile au nevoie de spatiu liber in jurul lor si de soare pentru a creste. Trebuie ingrijite permanent, astfel incat sa nu lasi buruienile sa le napadeasca. Uite, noi cand rasar langa flori niste lastari mai puternici care le iau din lumina, ii smulgem imediat ca sa nu le faca rau.” Atunci baiatul ii replica: “Si cum vreti sa traiasca un copac daca nu lasati lastarul sa creasca si sa capete putere?”

In acel moment, isi dadura seama de greseala in care se aflau cu totii, incercand sa cultive unele plante dupa regulile aplicabile altora. Se intoarsera in palat unde Craiasa Apelor ii astepta cu raspunsul. Increzatori, tinerii ii comunicara concluzia la care ajunsesera, si anume ca trebuie sa invete unii de la altii cum se ingrijeste fiecare din plantele pe care nu le cunosc. Craiasa Apelor dadu din cap a incuviintare si ii sfatui sa se intoarca la casele lor si sa le arate celorlalti ce sa faca. Cat despre drumuri, aveau sa le gaseasca neschimbate de atunci incolo, ii asigura Craiasa Apelor.

Asa au ajuns in sfarsit sa creasca flori in Regatul Copacilor si copaci in Regatul Florilor, iar drumurile din cele doua tari si intre cele doua tari sa ramana pe vecie batatorite pe locurile unde se aflau in ziua cand cei doi tineri din povestea noastra si-au luat ramas-bun de la Craiasa Apelor.

Iar dupa un timp, cele doua regate se unira intr-o tara mare si frumoasa numita – cum altfel – Regatul Florilor si al Copacilor, condusa de o pereche tanara si inteleapta.