Praf de stele

In seara aceasta am revazut Calea Lactee. Sus la munte, departe de stralucirea urbana, ochii obisnuiti sa vada noaptea cu ajutorul luminii artificiale, au privit in intuneric la lumina stelelor.

Am incercat in zadar sa gasesc pe cer Constelatia Orion. Prea devreme poate ca ea sa fie vizibila. Ultima data ne ‘intalnisem’ pe cerul african in urma cu peste doi ani, atunci cand, pasind pe continentul negru, aveam sentimentul ca sunt intr-un fel in cautarea originilor vietii, pe Pamant si in Univers.

Aglomerarea de astre parea neschimbata; era ca si cum revedeam un vechi si drag prieten sau un membru de familie apropiat. E foarte posibil ca exact in momentul in care urmaream prin vazduh drumul laptos, acesta sa scuture pe o planeta niste praf de viata inteligenta, dand nastere la o noua poveste miraculoasa despre devenire si creatie perpetua.

Mi-as dori ca noi, cei care traim in orase, sa stingem mai des becurile (nu doar de Ora Pamantului) si sa ne uitam spre cer. Sa ne regasim locul de care apartinem si pe noi insine in imensitatea boltei ceresti.

Infinitul este doar la o privire distanta.

Dragostea absolut neconditionata nu este posibila

“A spera la o dragoste neconditionata inseamna a spera la o viata diferita de cea ce ne-a fost data. Dragostea este conversatia intre o posibila dezamagire mistuitoare si un simt al ajungerii si al implinirii imaginat in strafunduri; felul cum construim aceasta conversatie reprezinta piatra de incercare pentru capacitatea noastra de a iubi in lumea reala. Adevarata caracteristica si poate chiar miracolul dragostei omenesti este neajutorarea, cu atat mai mult miraculoasa cu cat este o neajutorare pe care o alegem constient sau inconstient; in dragostea noastra pentru un copil, un partener, o slujba sau un drum pe care trebuie sa apucam in pofida tuturor greutatilor.”
David White, in ‘Consolari’

Capitolul V

Prima lor intalnire in parc marca inceputul unei serii de intalniri in aer liber pe parcursul verii. Instinctiv simtira amandoi nevoia de a se descoperi incet-incet, departe de vietile lor obisnuite, de familii si prieteni. Aflara ca le plac plimbarile cu bicicleta, drumetiile prin padure, tenisul si inotul.

Intre aceste escapade in natura la sfarsit de saptamana, se vedeau la masa sau la vreun spectacol ori la film. Nu foarte des insa, pentru ca treceau amandoi prin perioade destul de aglomerate la serviciu. Mihai trebui sa plece de multe ori in regiunea din Europa pe care o coordona, uneori pentru cate o saptamana intreaga, iar Ana primi responsabilitatea pentru un proiect nou dificil ce o tinea pana seara tarziu la birou.

Nu era zi sa nu schimbe macar un mesaj sau sa-si telefoneze, fie numai sa-si ureze “Buna dimineata!” sau “Noapte buna!“. Cand aveau timp, isi povesteau ce mai facusera, ce mai voiau sa faca. Ana era cea vorbareata. Lui Mihai ii placea sa o asculte. El nu era obisnuit sa dea detalii despre viata lui, dar zi dupa zi devenea tot mai deschis. Gasea in Ana un bun sfatuitor, inclusiv in probleme profesionale, chiar daca lucrau in domenii diferite.

Intrarara intr-o rutina placuta. Se simteau confortabil impartasindu-si orice ganduri si discutand despre orice subiect. Construira in primul rand o frumoasa relatie de prietenie, fiind amandoi constienti ca sunt mai mult de atat. Niciunul nu puse limite atingerilor fizice, care devenira din ce in ce mai intime. Era clar ca existase de la inceput o reala atractie ce se pastrase si chiar crescuse in timp. Mihai nu facu insa nicio presiune asupra Anei, asteptand un semn clar din partea ei.

Masura dorintei sale de a trece intr-o alta etapa in relatia cu Ana o afla Mihai intr-o seara la sfarsitul lui iulie cand iesisera la restaurant inainte ca amandoi sa plece in concediile aranjate de dinainte de a se cunoaste. Vorbisera daca sa-si schimbe planurile, dar pana la urma ajunsesera la concluzia ca era prea mare bataia de cap si ca o scurta ‘pauza’ le-ar putea fi chiar de folos.

Couple walking at night

Conducand-o acasa dupa o cina prelungita in noapte, in timpul careia Ana fu in verva spunand bancuri si istorisiri amuzante (poate fusese vinul prea tare?), intrara impreuna in holul blocului unde locuia Ana. Inainte de a aprinde lumina pe scara, isi luara la revedere cu un sarut cumintel.

Pe Mihai il lovi dintr-odata gandul ca nu o va mai vedea doua saptamani la rand si sarutul se transforma intr-unul pasional. Gusta indelung din buzele ei, iar mainile incepura sa se plimbe pe corpul ale carui forme le avea intiparite in minte. Se lipira de perete uniti in imbratisare si el gemu cand Ana ii oferi acess la zone la care visase nu de putine ori. Mihai auzea in cap gandul ca trebuie sa se opreasca, ca nu asa va fi prima lor data. Separandu-se cu greu, ii zise glumind Anei: “Cred ca am fost pe cale sa realizez prima penetrare prin trei straturi de haine“. Apoi continua cu voce joasa: “Ana, te doresc enorm. Cand vei fi pregatita sa-mi spui, pentru ca eu sunt al naibii de pregatit“. Ana rase usor: “Ti-am simtit cu tarie pregatirea. Vom face un pas inainte, Mihai. In curand.

Aceasta promisiune era absolut suficienta pentru Mihai. Vacanta pe insula greceasca din vara aceea fu marcata de vocea Anei repetand: “In curand“.

Povestea zanei captive intr-un desen

Traia odata intr-un mic orasel un negustor caruia ii murise sotia dand nastere primului lor copil. Baiatul fu crescut de tatal sau cu multa dragoste si grija, devenind un tanar placut la chip si fire, linistit si visator. Unii rauvoitori vorbeau pe la colturi ca ar fi fost cam incet la minte, caci statea de multe ori singur, nemiscat si parca privind in gol, iar cand participa la vreo adunare sau se afla intr-un grup rareori scotea cate o vorba.

De mic, baiatului ii placuse sa deseneze. In orice clipa libera isi lua cu el foi si creioane si pleca sa hoinareasca in cautare de subiecte pe care sa le transforme in minunate desene. Talentul sau era evident si unor ochi neinstruiti, caci toti cei care ii priveau desenele ramaneau cateva clipe uimiti de finetea liniilor si acuratetea imaginilor.

Pregatindu-se sa plece intr-una din calatoriile sale negustoresti, tatal isi intreba fiul ce ar vrea sa-i aduca. Tanarul nu statu mult pe ganduri si ii zise ca nu-si doreste decat un caiet de desen in care sa incapa suficiente foi astfel incat sa aiba mereu ce-i trebuie sa deseneze ori de cate ori l-ar lovi inspiratia. Intr-adevar, cand se intoarse, tatal fu bucuros sa-i aduca fiului un caiet cu coperti din piele, plin de foi fine numai bune de desenat. Recunoscator pentru darul primit, baiatul pleca imediat in padurea din apropierea casei.

Leather Covers

Asezandu-se la umbra unui copac batran si falnic, deschise caietul si il studie pentru cateva minute. Aproape imediat observa pe coperta interioara un desen neobisnuit. Era o zana cu aripile in culorile curcubeului parca intinse pentru zbor. In timp ce admira imaginea zanei, i se paru ca aripile se misca. Se sperie putin, dar apoi se linisti singur, spunandu-si ca fusese probabil din cauza luminii.

Se apuca de desenat. In cateva zile, in caiet ajunsera batranul copac, un iepure salbatic, o tufa de trandafiri galbeni din gradina casei. In timp ce lucra la o pereche de vrabiute ce se jucau in praf, se apropie de el fiica unui prieten al tatalui sau, care se ocupa tot cu negotul. Se stiau de mici, dar cum baiatul nu fusese niciodata prea vorbaret, nu ajunsesera sa se cunoasca prea bine. Fata statu langa el fara sa scoata vreun sunet pana ce tanarul termina de desenat. Abia atunci deschise discutia si il ruga fara ocolisuri sa-i faca portretul.

In acel moment, stand cu ochii plecati in caiet, tanarul vazu din nou cum aripile zanei tremurara. Ca sa nu se dea de gol cat de tulburat era, stabili repede cu fata sa se vada a doua zi. Ar fi vrut sa vorbeasca cu cineva, dar se temu ca pana si tatal lui l-ar fi crezut nebun. In noaptea aceea nu prea dormi. Se dadu de cateva ori jos din pat si privi la desenul zanei, dar si la celelalte desene din caiet. Parca erau vii si incercau sa se miste. Intr-un final, cazu intr-un somn greu. In vis ii aparu zana care-i tot spunea: “Salveaza-ma!”

Dimineata era vizibil obosit. Dar promisiunea era promisiune, asa ca fu punctual la intalnirea cu fata. Incepu sa o deseneze concentrandu-se asupra trasaturilor ei, pe care parca le descoperea pentru prima data. Era o fata foarte frumoasa si baiatul simtea cum inima ii tresalta de o emotie necunoscuta pana atunci. La final, portretul era atat de reusit, incat parea imaginea vie a fetei.

Si in acea noapte o visa pe zana cum plangea si il ruga sa o elibereze. Ridicandu-se din pat, deschise caietul si spre uimirea lui zana avea cu adevarat lacrimi in ochi. In zori, iesind din casa, observa imediat cu ingrijorare ca trandafirii galbeni se scuturasera complet, desi abia inflorisera. Aruncandu-si privirea spre padure, vazu ca batranul copac dadea semne ca incepe sa se usuce. Aproape tipa de spaima cand gasi doua pasari moarte in curte – pricepu imediat ca erau vrabiile desenate de el cu putine zile in urma.

Reintra in casa si intreba cu voce tare cu ochii la zana ce poate sa faca. Intr-o clipita ii veni in minte fata careia abia ii facuse portretul si ii ingheta sufletul la gandul ca i s-ar fi putut intampla ceva rau. O voce soptita ii ajunse la urechi: “Caietul e vrajit. Tot ce e desenat devine captiv si moare.” “Cum pot sa te eliberez? Si sa-i salvez pe cei desenati?” zise baiatul disperat. “Numai Batranul Elf al Padurii stie, trebuie sa-l gasesti, dar eu nu te pot ajuta”, mai zise zana.

Tanarul nu pierdu nicio secunda. Intreba pe fiecare om cunoscut din oras, si chiar necunoscuti, cum sa il gaseasca pe Batranul Elf al Padurii, dar toti dadura din umeri, incurcati. In final, gasi o batrana pe care o uitase moartea pe pamant, iar aceasta ii confirma ca demult zanele si elfii se lasau mai des zariti de oameni si erau in relatii oarecum de prietenie. Batrana isi aminti de un loc in padurea de langa orasel, un luminis cu un ochi de apa unde le placea sa vina in noptile cu luna plina si sa petreaca. Ii explica cum sa ajunga acolo dar il avertiza ca elfii nu se mai aratau si ca va trebui sa fie foarte convingator ca sa le obtina sprijinul.

Si cum era o noapte cu luna plina, tanarul se pregati de plecare. Lua caietul cu el si chiar cand iesea pe usa, tatal lui veni cu vestea ca fiica prietenului sau cazuse dintr-o data grav bolnava. Atunci baiatul isi lua ramas-bun in graba si il asigura pe tatal sau ca ii va explica totul la intoarcere. Se duse aproape fugind in luminisul despre care ii vorbise batrana.

Ajuns acolo, ramase cateva minute blocat, nestiind ce sa faca. Apoi isi lua inima in dinti si incepu sa vorbeasca, sa povesteasca despre pasiunea lui pentru desen, despre cum primise caietul si cata placere ii facuse sa faca toate desenele, cum pusese in fiecare cate putin din sufletul sau.  Probabil ca nu mai vorbise niciodata atat de mult in toata viata lui.

Cand termina ce avea de zis, se opri sa-si traga rasuflarea si chiar in acel moment in fata ochilor ii aparu Baranul Elf al Padurii. Acesta parea tare morocanos si il privea cu asprime in ochi. “Ai venit sa-mi tulburi linistea. Mi-ai insirat o poveste lunga din care nu am inteles mare lucru. La ce vrei sa te ajut?” il lua la rost elful. Putin descumpanit de aceasta primire, baiatul isi reveni insa repede. Deschise caietul la portretul fetei si i-l arata batranului. “Aceasta fata nevinovata zace la pat doar pentru ca eu am desenat-o in acest caiet blestemat. Fie-ti mila de ea si spune-mi ce pot face sa repar lucrurile.”  Elful zambi: “Am fost si eu tanar odata si indragostit. Ce esti dispus sa platesti ca sa o salvezi?” “Spune-mi ce trebui sa fac si o voi face!” il asigura baiatul.”E simplu”, spuse batranul elf, “trebuie sa renunti la ceva la care tii din toata inima”.  Tanarul se gandi putin si spus hotarat: “La niciun lucru nu tin pe lumea aceasta. Doar la desenele mele. Le voi distruge pe toate, daca acesta este pretul”. “Acesta este”, mai zise Batranul Elf al Padurii si se facu nevazut.

Tanarul se intoarse rapid acasa si aduna gramada toate desenele in curte. Puse si caietul cu coperti de piele, nu inainte de a-i povesti zanei despre intalnirea cu elful si ce sfat ii daduse. Apoi le dadu foc si se uita cum dispare toata munca lui. Tatal sau privea naucit la ceea ce parea o demonstratie de nebunie. Nu apuca insa sa intervina, caci in curte intrara foarte bucurosi prietenul lui cu fiica sa, care se vindecase ca prin miracol. Barbatii ramasera sa discute, iar fata se duse la baiat, care contempla scrumul ce inca fumega. Il lua de mana, iar el o privi in ochi si ii spuse: “O sa-ti fac din nou portretul”. Fetei i se lumina fata de bucurie: “Abia astept. Imi pare tare rau pentru desenele tale”. “Nu-i nimic. Totul este inca aici”, zise el, ridicand mana dreapta, cu care desena. Cum stateau ei asa tinandu-se de mana, vazura cum din gramada de resturi se ridica o mica zana cu aripi de curcubeu. Le facu cu mana si dadu din cap in semn de multumire, apoi isi lua zborul. Pe langa ei trecura ciripind voioase si doua vrabiute revenite la viata.

Tanarul nu renunta la desen si, asa cum ii promisese, ii facu fetei un alt portret, chiar mai frumos decat primul. Cand il termina, desena intr-un colt, pe post de semnatura, doua aripi in culorile curcubeului. Din acel moment, asa isi semna toate creatiile, iar acestea ajunsera sa fie cunoscute in toata lumea. Cand veti merge sa vizitati vreo expozitie, de vedeti undeva doua mici aripi de curcubeu, sa stiti ca acela e unul din minunatele lui desene.

SFARSIT

Rainbow wings

P.S. Pentru cine e interesat, desigur ca a avut loc si o nunta 🙂

Omul creator

Hands_of_God_and_Adam

Sunt zile cand nu mai inteleg absolut deloc lumea in care traim.

Moartea, violenta, cruzimea, salbaticia sunt ‘vedete’ incontestabile ale spatiului public. Oroare dupa oroare ni se defasoara in fata ochilor si ne mutileaza sufletele.

Multi constata cu amaraciune ca oamenii s-au omorat unii pe altii dintotdeauna, in toate felurile posibile. Din pacate, asa este. Uneori ma intreb daca traim pe Planeta Albastra sau pe o planeta rosie de la atata sange. Dar sa nu fi invatat oare nimic din mii de ani de lupte, torturi, schingiuri, arderi pe rug, decapitari, gazari, mutilari, executii, din carnagiile rezultate in urma bombardamentelor, din mizeria si suferinta ce insotesc razboaiele si se rasfrang asupra mai multor generatii? Memoria colectiva, transmiterea de la unii la altii a experientelor si a invatamintelor trecutului au reprezentat calea pe care omenirea a progresat.

Adica asa credeam.

Imi imaginam ca intr-o vreme in care ne punem mintile, spiritul creator si resursele la contributie pentru a calatori in spatiul cosmic, pentru a gasi surse de energie curata care sa faca viata pe Pamant sustenabila cat mai mult timp, pentru a salva vieti de copii aflati inca in pantecele mamei, pentru a-i ajuta pe cei varstnici ori bolnavi sa traiasca in cat mai putina durere si sa moara cat mai demn, ei bine, asa imi imaginam, ca in astfel de vremuri barbarisme precum cele la care asistam deja de ani de zile nu (mai) au cum sa apartina acestei lumi.

Cu siguranta aceasta ‘lume dezlantuita’ nu este cea mai  buna din lumile posibile. Insa cat de tare poate sa ajunga sa o urasca un om astfel incat sa isi ‘sacrifice’ nu numai viata sa, ci si pe a altora? Ce boala cumplita a putut aliena atatia indivizi de umanitatea insasi?

Solidaritatea de care dau dovada oamenii in astfel de momente este incredibil de frumoasa. Nicio persoana intreaga la minte si suflet nu poate ramane nepasatoare. Stim totusi cati din contemporanii nostri poarta microbul dezumanizarii? Este contagios? Poate fi vindecat? Dincolo de emotiile puternice iscate de fiecare act de terorism si dincolo de lupta cu frici viscerale ca sa ne pastram libertatile pentru care s-a varsat atata sange, avem a gasi raspuns la intrebarea: “Ce e de facut ca sa nu mai trecem prin asa ceva?”

In contextul in care in spatiul romanesc dezbatem daca sa se predea in scoli religia sau educatia sexuala, se cuvine poate sa privim imaginea de ansamblu, si anume ca oamenii manifesta o din ce in ce mai profunda nepasare in ceea ce priveste viata individuala (inclusiv a lor) si valoarea acesteia. E nevoie mai inainte de orice sa invatam/reinvatam sa ne raportam corect la miracolul vietii. Biologic, ii trebuie aproximativ 9 luni unei fiinte umane sa se nasca, apoi ii ia intreaga viata sa devina om deplin, sa evolueze, sa ajunga cea mai buna versiune a sa. Or, usurinta cu care se iau vieti este inspaimantatoare. Daca nici viata unui om nu mai este sacra, atunci ce altceva este…

Avem nevoie sa ne regasim cu totii iubirea si respectul pentru viata, mai presus de orice principiu, doctrina, religie, credinta ori juramant. Avem nevoie sa cultivam in fiecare din noi omul creator si nu omul distrugator.

Fiecare viata conteaza.

Flori si serenade

Source: www.focuslight.ro

Song for a Rose Source:focuslight.ro

Zeul iubirii romantice a murit. Sau zace pe undeva privind la inlocuitorul sau, zeul iubirii ‘chill’. Il stiti doar, e acela care ne susura la ureche sa fim neatasati de celalalt, sa traim cu detasare experientele, sa privim lucrurile obiectiv atunci cand ne despartim de cineva s.a.m.d.

Am parcurs in ultimele luni o multime de materiale despre relatii, iubire si suferinta. Mai toate predicau despre faptul ca asteptarile noastre de la ceilalti provoaca suferinta, caci mai niciodata asteptarile acestea nu isi gasesc raspunsul in omul (presupus?) iubit. Cu alte cuvinte, cel ce trece printr-o suferinta o face din cauza ca si-a proiectat in mod eronat modelul relational asupra cuiva, care este poate total diferit de modelul respectiv. In cazul persoanelor romantice, printre care ma numar cu cinste, acest model vine inevitabil cu o serie de asteptari pe care unii le considera ‘nerealiste’.

O alta idee frecvent intalnita in acele materiale este aceea ca iubirea este ‘acolo’, nu e nevoie ca cineva sa ti-o dovedeasca in vreun fel. Trebuie sa o simti, doar nu esti autist. Daca ai nevoie de dovezi, esti de fapt nesigur pe tine. Interesant rationament. “Ia-ma asa cum sunt”/”Iubeste-ma asa cum sunt” si nu-mi cere nimic. Justificarea perfecta sa nu depui niciun efort.

Cele de mai sus pot fi adevarate. Poate ca detasarea si absenta asteptarilor reprezinta solutia pentru evitarea suferintei in dragoste. Si totusi, sa fie natura romantica a unora de vina pentru esecul relatiilor astfel incat sa aiba drept consecinta excluderea romantismului din vietile noastre? Dupa mine, vinovatul ar putea fi, dimpotriva, ‘ne-romantismul’, simtul exacerbat al realitatii, crudul cotidian ce nu mai are timp de ‘fleacuri’.

Exista o carte minunata a lui Gary Chapman numita “Cele cinci limbaje ale iubirii”, care explica multe din suferintele si neintelegerile din relatii si ne invata cum sa le evitam/rezolvam. Sa nu uitam asadar ca au si romanticii limbajul lor! Si ca in fapt asteptarile lor sunt mult mai mici decat isi inchipuie multi care asociaza romantismul cu gesturile grandioase. De cele mai multe ori nu este vorba decat de simple gesturi de tandrete.

Mi se pare ca de prea multe ori ne ferim de gesturi romantice pentru a nu fi luati in ras. Ca si cum am fi demodati. Nu ma refer la gesturile siropoase, dar… am uitat de cand nu am mai vazut un tanar venind la intalnire cu o floare. “Te iubesc” se aude din ce in ce mai rar, de parca ar fi redundant – mai ales in cazul relatiilor vechi, unde si-ar avea sensul parca mai mult decat oriunde altundeva.

In trecut, barbatul ii oferea flori femeii dragi, ii canta serenade sub balcon, ii scria poezii de dragoste sau ii facea declaratii inflacarate ori ii trimitea scrisori in care-si marturisea iubirea. In vremurile mai apropiate, iubite/iubiti au fost surprinsi in diverse feluri ‘romantice’, a la Hollywood sau in stil moderat, dupa posibilitati, de catre partenerii lor curajosi (caci iti trebuie o oarecare doza de curaj ca sa-ti expui o bucata de suflet).

De fapt, ce inseamna toate aceste gesturi? Nimic altceva decat o iesire din sine, o scoatere in afara a focului dinlauntru, o pura exprimare a unor sentimente de care nu se cuvine sa ne rusinam. Prin urmare, de ce nu le-am face si de ce nu le-am astepta? Ei bine, eu nu ma pot dezvata de ele si nici nu le voi reprima. Oricat as suferi din pricina experientelor nefericite, la zeul iubirii detasate n-am sa ma-nchin nicicand.

Cred ca de fapt ne ascundem prea mult in spatele atitudinii “zen” pentru a nu ne dezvalui naivitatile, visurile, vulnerabilitatile. Vrem sa evoluam, sa invatam de la ceilalti, dar daca se poate fara sa fim vreun moment vulnerabili in fata lor. Iar romantismul in iubire tocmai asta presupune, cu varf si indesat. Deunazi am dat peste un citat (nu cunosc autorul) care spunea cam asa: “Sa nu renunti niciodata la un lucru la care nu trece o zi fara sa te gandesti.” Pentru mine un astfel de lucru este dragostea romantica.

Eu nu renunt si poate ca nici tu.

Unul din filmele mele favorite este Don Juan DeMarco, iar spusele Dr. Jack Michler sper sa mi se aplice pana mor:  “Trebuie sa raportez ca ultimul pacient pe care l-am tratat, marele indragostit Don Juan DeMarco, suferea de un romantism nu numai complet incurabil, ci mai rau, de o contagiozitate ridicata.” 🙂

Nu ramane decat sa intreb cu nostalgie, dar si cu speranta: Unde ne sunt romanticii?