Flori si serenade

Source: www.focuslight.ro

Song for a Rose Source:focuslight.ro

Zeul iubirii romantice a murit. Sau zace pe undeva privind la inlocuitorul sau, zeul iubirii ‘chill’. Il stiti doar, e acela care ne susura la ureche sa fim neatasati de celalalt, sa traim cu detasare experientele, sa privim lucrurile obiectiv atunci cand ne despartim de cineva s.a.m.d.

Am parcurs in ultimele luni o multime de materiale despre relatii, iubire si suferinta. Mai toate predicau despre faptul ca asteptarile noastre de la ceilalti provoaca suferinta, caci mai niciodata asteptarile acestea nu isi gasesc raspunsul in omul (presupus?) iubit. Cu alte cuvinte, cel ce trece printr-o suferinta o face din cauza ca si-a proiectat in mod eronat modelul relational asupra cuiva, care este poate total diferit de modelul respectiv. In cazul persoanelor romantice, printre care ma numar cu cinste, acest model vine inevitabil cu o serie de asteptari pe care unii le considera ‘nerealiste’.

O alta idee frecvent intalnita in acele materiale este aceea ca iubirea este ‘acolo’, nu e nevoie ca cineva sa ti-o dovedeasca in vreun fel. Trebuie sa o simti, doar nu esti autist. Daca ai nevoie de dovezi, esti de fapt nesigur pe tine. Interesant rationament. “Ia-ma asa cum sunt”/”Iubeste-ma asa cum sunt” si nu-mi cere nimic. Justificarea perfecta sa nu depui niciun efort.

Cele de mai sus pot fi adevarate. Poate ca detasarea si absenta asteptarilor reprezinta solutia pentru evitarea suferintei in dragoste. Si totusi, sa fie natura romantica a unora de vina pentru esecul relatiilor astfel incat sa aiba drept consecinta excluderea romantismului din vietile noastre? Dupa mine, vinovatul ar putea fi, dimpotriva, ‘ne-romantismul’, simtul exacerbat al realitatii, crudul cotidian ce nu mai are timp de ‘fleacuri’.

Exista o carte minunata a lui Gary Chapman numita “Cele cinci limbaje ale iubirii”, care explica multe din suferintele si neintelegerile din relatii si ne invata cum sa le evitam/rezolvam. Sa nu uitam asadar ca au si romanticii limbajul lor! Si ca in fapt asteptarile lor sunt mult mai mici decat isi inchipuie multi care asociaza romantismul cu gesturile grandioase. De cele mai multe ori nu este vorba decat de simple gesturi de tandrete.

Mi se pare ca de prea multe ori ne ferim de gesturi romantice pentru a nu fi luati in ras. Ca si cum am fi demodati. Nu ma refer la gesturile siropoase, dar… am uitat de cand nu am mai vazut un tanar venind la intalnire cu o floare. “Te iubesc” se aude din ce in ce mai rar, de parca ar fi redundant – mai ales in cazul relatiilor vechi, unde si-ar avea sensul parca mai mult decat oriunde altundeva.

In trecut, barbatul ii oferea flori femeii dragi, ii canta serenade sub balcon, ii scria poezii de dragoste sau ii facea declaratii inflacarate ori ii trimitea scrisori in care-si marturisea iubirea. In vremurile mai apropiate, iubite/iubiti au fost surprinsi in diverse feluri ‘romantice’, a la Hollywood sau in stil moderat, dupa posibilitati, de catre partenerii lor curajosi (caci iti trebuie o oarecare doza de curaj ca sa-ti expui o bucata de suflet).

De fapt, ce inseamna toate aceste gesturi? Nimic altceva decat o iesire din sine, o scoatere in afara a focului dinlauntru, o pura exprimare a unor sentimente de care nu se cuvine sa ne rusinam. Prin urmare, de ce nu le-am face si de ce nu le-am astepta? Ei bine, eu nu ma pot dezvata de ele si nici nu le voi reprima. Oricat as suferi din pricina experientelor nefericite, la zeul iubirii detasate n-am sa ma-nchin nicicand.

Cred ca de fapt ne ascundem prea mult in spatele atitudinii “zen” pentru a nu ne dezvalui naivitatile, visurile, vulnerabilitatile. Vrem sa evoluam, sa invatam de la ceilalti, dar daca se poate fara sa fim vreun moment vulnerabili in fata lor. Iar romantismul in iubire tocmai asta presupune, cu varf si indesat. Deunazi am dat peste un citat (nu cunosc autorul) care spunea cam asa: “Sa nu renunti niciodata la un lucru la care nu trece o zi fara sa te gandesti.” Pentru mine un astfel de lucru este dragostea romantica.

Eu nu renunt si poate ca nici tu.

Unul din filmele mele favorite este Don Juan DeMarco, iar spusele Dr. Jack Michler sper sa mi se aplice pana mor:  “Trebuie sa raportez ca ultimul pacient pe care l-am tratat, marele indragostit Don Juan DeMarco, suferea de un romantism nu numai complet incurabil, ci mai rau, de o contagiozitate ridicata.” 🙂

Nu ramane decat sa intreb cu nostalgie, dar si cu speranta: Unde ne sunt romanticii?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s