Atingere

Cu degete blande

Mi-ai mangaiat pielea
Extaz

Advertisements

Povestea copacului cu radacini adanci si a pasarii cantatoare

Tree and bird

A fost odata ca niciodata intr-o padure deasa de la marginea lumii, un Copac falnic, ale carui ramuri se intindeau mandre spre cer. Trunchiul sau se inalta drept, iar radacinile adanci il tineau bine infipt in pamant. Nicio furtuna, nicio batere de vant, oricat de puternice, nu reusisera sa-l doboare ori sa-l vatame.

In ciuda aspectului impunator, Copacul nu atrasese vreo pasare sau vreo alta fiinta a padurii sa-si aseze casa intre ramurile sale. Pasarile poposeau pentru o vreme, veveritele mai sareau din cand in cand pe crengile lui, insa niciuna nu zabovea prea mult timp. Pana cand intr-o zi, o Pasare viu-colorata se aseza pe o creanga de sus, apoi porni sa exploreze coroana copacului, cautand parca ceva. Pasarea arata obosita si dezorientata, iar copacul nu dori sa o sperie, asa ca pastra liniste deplina. Pasarea ajunse intr-o zona potrivita pentru amenajarea unui cuib si dintr-o data paru ca renaste. Incepu sa faca zboruri scurte, adunand cele trebuincioase, si in curand copacul deveni gazda ei permanenta.

Pasarea se simtea asa de bine, incat incepu sa cante. Copacului i se topi inima si, nemaiputandu-se abtine, incepu sa-i vorbeasa Pasarii. Ii spuse cat de frumos canta, ce bine ii pare ca s-a asezat intre ramurile sale, ca e binevenita sa stea cat pofteste si tot asa. Pasarea se sperie putin, dar in scurt timp intre ei se infiripa o lunga conversatie. Parca mereu aveau ceva sa-si spuna. Pasarea ii canta lui, Copacul ii legana ei somnul. Nu mai exista nimeni pe lume in afara de ei doi.

Dupa o vreme, cantecul Pasarii nu mai era atat de vioi si de limpede. Cadea des pe ganduri, iar Copacul n-o putea inveseli nicicum. Intr-o dimineata, isi lua zborul si lipsi intreaga zi. Copacul se simti trist, dar seara isi reveni vazand Pasarea dormind in cuib. Multe zile si saptamani lucrurile se petrecura la fel. Copacul se intrista tare de tot, nici nu ii mai venea sa vorbeasca cu Pasarea. La randul ei, Pasarea venea obosita din calatoriile ei si nu avea chef de discutie. Dupa cateva luni in care abia ca mai schimbase cateva vorbe cu Pasarea cantatoare, Copacul isi dadu seama ca aceasta nu se mai intorsese de ceva timp. In acea clipa, una dintre radacinile sale se rupse.

Cam in acel timp, Zana Padurii, transformata intr-o pasare oarecare, se afla pe acolo ca sa vada cum le merge plantelor si animalelor din acea padure. Zburand pe deasupra Copacului, Zana simti de indata ca ceva nu era in regula. Se opri pe o creanga si intra in vorba, castigand increderea Copacului, care ii povesti totul. Tocmai cand ii zicea ca si-ar dori sa zboare asa ca Pasarea lui, inca o radacina i se rupse, iar trunchiul i se clatina putin. Intelegand ce se petrece, Zana i se arata in adevarata ei infatisare si, punandu-si mainile pe radacinile rupte, le vindeca si le dadu putere. Apoi ii spuse ca in urmatoarele trei zile va putea zbura. La final, Copacul trebuia sa decida daca ramanea copac sau devenea pasare, iar alegerea avea sa fie definitiva.

A doua zi, Copacul se trezi intre crengile vecinului sau, un stejar batran si cam ursuz, asa ca isi lua zborul de indata. La inceput, totul i se paru minunat. Lumea vazuta de sus, vantul trecandu-i printre aripile larg deschise, mirosul aerului tare il incantau. Dupa un timp, incepu sa simta oboseala, asa ca reveni pe pamant ca sa se odihneasca. Nimeri intr-o zona plina de pasari, care faceau o galagie infernala. Zbura mai departe si, pe cand se afla in cautarea unui loc mai potrivit de odihna, il cam incoltira niste pasari rapitoare, de care trebui sa fuga si sa se ascunda rapid. Ajunse intr-o parte a padurii unde macar era liniste. Dar nu pentru multa vreme, intrucat cateva stoluri de gaite poposira si ele acolo; incepu harmalaia. Incepu brusc sa-i fie dor de locul lui din padure, de unde isi tragea hrana prin radacinile adanc infipte in pamant, de unde primea in sine soarele, vantul si ploaia si nimic nu il speria.

Atras ca de un magnet, se indrepta spre acel loc familiar si, cum cele trei zile se apropiau de sfarsit, abia astepta sa-i zica Zanei sa-l faca la loc copac. Nu mica ii fu mirarea cand gasi locul lui ocupat. Un fag se ridicase de nicaieri. Copacul-pasare se aseza pe fag, iar acesta ii spuse cu o voce plina de durere cat il invidia ca poate zbura. Vocea sunand cunoscuta, Copacul realiza ca Pasarea cantatoare era acel fag. Vorbind pe indelete, cei doi isi impartasira trairile si disperarea de a ramane intr-o forma ce le era fiecaruia straina. Isi cerura iertare ca nu s-au purtat bine unul fata de celalalt. Cand veni Zana Padurii, ii gasi promitandu-si sa comunice mereu intre ei si sa incerce sa-si inteleaga reciproc nevoile.

Zana ii preschimba fara sa ii mai deranjeze. Copacul si Pasarea redevenira ei insisi. Indepartandu-se, Zana Padurii asculta cantecul plin de iubire al Pasarii si fosnetul fericit al frunzelor Copacului. Inca doua fiinte aflasera cine sunt cu adevarat. Zambi multumita.

Dumnezeu se confeseaza oamenilor: Iertarea

Zilnic, aud de mii de ori: “Doamne, iarta-ma!” si Ma intreb daca oamenii ce cauta iertarea stiu ca in primul rand trebuie sa o caute la cei fata de care au gresit. Sigur, aflu si de cazuri in care, desi li se cere iertarea, unii raspund: “Sa te ierte Dumnezeu, ca eu nu pot”. Asta chiar e buna, sa-i fie mai usor lui Dumnezeu sa ierte decat unui om.

Circula o vorba care spune ca “Greseala recunoscuta este pe jumatate iertata”. Asadar, de ce le e atat de greu oamenilor sa ierte, pana si jumatati de greseli? Poate isi imagineaza ca ei nu vor gresi niciodata sau ca nu vor gresi in felul acela. Sunt foarte tentat sa le demonstrez contrariul…

Pe de alta parte, e posibil sa nu isi dea seama cat de vindecatoare este iertarea si atunci staruie in incapatanarea de a suferi din cauza celor intamplate si de a nu se elibera de povara aceasta teribila a neiertarii. De foarte multe ori oamenii gresesc fata de alti oameni, chiar si fata de cei mai dragi dintre ei, fara intentia de a-i face sa sufere. Atunci cand suferinta se produce, unii dintre ei sunt surprinsi de efectele ei devastatoare asupra celui ranit de greseala. E o lectie aici despre responsabilitatea pentru greseli, insa aceasta este o alta poveste.

Va indemn ca atunci cand sunteti in situatia de a ierta pe cineva, sa va aplecati asupra acestor vorbe si sa le patrundeti intelesul: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. Data viitoare cand gresiti ceva si va rugati Mie pentru iertare, amintiti-va si cate le-ati iertat celorlalti.

Apoi, sigur ca mai e o vorba cum ca “A gresi e omeneste; a ierta, dumnezeieste”, insa sper ca voi stiti ca sunteti scanteie divina si ca Sunt mereu in voi. Asa ca, iertati din toata inima si n-o sa va para rau.

 

To err is human to forgive divine

 

Dumnezeu se confeseaza oamenilor: Iubirea

God is Love

Ceva se frange in Mine de fiecare data cand cineva da gres in iubire. Numiti-Ma batran sentimental, insa trebuie sa recunoasteti ca dragostea este cel mai frumos dar al Meu catre voi. Marturie sta faptul ca despre iubire scrieti, cantati si traiti mai mult decat despre credinta, bine si rau, Univers ori moarte. Nimic nu e mai presus de puterea creatoare a iubirii si nimic mai distrugator decat furia sau tristetea iubirii neimplinite.

Va marturisesc ca uneori regret ca am creat Iubirea sau ca nu v-am incorporat un manual de utilizare. De aceea e plin Iadul de cei atinsi de iubire, dar care nu au stiut ce sa faca cu ea. Pe de alta parte, ajung in Rai din ce in ce mai multi oameni care s-au desavarsit prin Iubire, ceea ce Ma face sa nu-Mi pierd speranta.

In fond, e atat de simplu sa traiesti in Iubire. Trebuie doar sa accepti sa te stapaneasca, pana in strafundurile fiintei. Dar nu, cei mai multi dintre voi se lupta sa o stapaneasca ei. Eu nu Ma bag, v-am dat liber arbitru, alegeti-va singuri luptele. Dar sa stiti ca razboiul cu Iubirea e pierdut din start. Aceasta lectie am invatat-o pana si Eu, de indata ce am vazut-o in actiune, urmarindu-va pe voi. Asa ca luptatorii cu Iubirea vor trai pe Pamant pana invata si ei aceasta lectie.

Nu stiu daca v-am spus, Pamantul e o scoala draga Mie. Aici vin si revin toti cei care mai au de invatat despre Iubire. Nu am niciun interes sa-i tin jos, acolo, se consuma prea multa energie. Cei mai norocosi gasesc alti oameni de la care sa invete si urca mai rapid pe norisor.

Tineti deci ochii larg deschisi sau mai degraba inimile pregatite. ‘Maestri’ veti gasi acasa, in familie, printre prieteni ori colegi de munca, de fapt oriunde va duceti exista posibilitatea unor lectii valoroase de Iubire.

Eu va astept pe toti la Mine si va iubesc la fel pe fiecare dintre voi. Pe cuvant de Dumnezeu.