“Paradisul Macilor” (detaliu) – Jennifer Vranes; jensart.com
Am intrat in parc in pas vioi, invartind in minte intrebarile pe care aveam sa i le pun Laurei Fields, tanara care imi impartasise de curand o trauma din copilarie. Aveam sa scriu un articol despre abuzurile sexuale comise asupra copiilor si agreasem sa ne vedem in aceasta dimineata, in timp ce se afla la plimbare cu fetita ei Lili.
Cand ne-am revazut, am simtit ca era putin apasata de faptul ca avea sa paseasca din nou in trecut, insa mi-a reconfirmat hotarata ca era gata ca prin povestea ei sa contribuie la o mai buna intelegere a fenomenului de catre cat mai multi oameni.
Nici nu apucaseram bine sa trecem peste primele trei intrebari ca Robert, un baietel dragut de 5 ani pe care il cunoscusem cand eu si Laura statusem prima data de vorba, se apropie de noi si incepu sa-i povesteasca Laurei despre melcii pe care ii vazuse langa un tufis. Laura se angaja in conversatie si parea sa-i faca mare placere, caci baiatul era scump foc.
Am profitat atunci si m-am indreptat catre banca unde statea bunicul lui Robert (sau asa banuiam, caci dupa varsta si infatisare parea sa-i fie bunic).
‘- Buna ziua, am venit sa va asigur ca Robert este pe maini bune’, i-am spus drept introducere. ‘Laura este o mama singura si are multa rabdare cu copiii.’
‘- Mama singura, tata singur, asa au unii un noroc”, remarca batranul cu amaraciune.
‘- Ma iertati, nici nu m-am prezentat. Sunt Amalia Fisher, jurnalista independenta. Scriu despre orice ma inspira. Imi permit sa va intreb, ce ati vrut sa spuneti despre norocul unora?’
‘- Vorbesc din experienta. Nu una, ci doua. De cand m-am pensionat, stau si cuget ca tot omul in varsta la caile vietii.’
‘- Cu ce v-ati ocupat, daca vreti sa imi spuneti?’
‘- Am fost…sunt arhitect. Paul Stone ma numesc. Nu sunt asa celebru ca fratele meu, adauga barbatul, surazand. Eu ma chinuiam la schite luni intregi, apoi asteptam sa vad cladirea ridicata, iar el o imortaliza rapid intr-o fotografie si o facea cunoscuta. Tot ce publica avea cautare.’
Dupa cateva secunde in care am procesat informatia, am reusit sa imi revin din uimire si sa articulez ceva inteligibil:
‘- Deci sunteti fratele fotografului George Stone. De curand am intalnit pe cineva care l-a cunoscut foarte bine’, am zis eu, gandindu-ma la Rose Carpenter si la povestea ei secreta de dragoste cu acelasi fotograf, pe care o aflasem chiar in acest parc. ‘Dumneavoastra ati creat noua infatisare a Operei din orasul nostru, daca nu ma insel.’
‘- Asa este, si am condus echipa de arhitecti care a lucrat la proiectul de modernizare a Primariei’, confirma barbatul.
‘- Am retinut un detaliu legat de cladirile care va poarta semnatura. Toate au unul sau mai multi maci plasati undeva pe fatada edificiului respectiv. Care este misterul? Si de ce maci?’ am intrebat eu, nadajduind ca batranul sa fie dispus sa imi raspunda.
‘- Pareti o persoana cumsecade. O sa va povestesc de unde mi se trage tristetea’.
Si incepu:
Imi dau seama uneori ce vad oamenii cand ma privesc: un batran acru si imbufnat. Nu am fost insa dintotdeauna asa. In tinerete eram sufletul petrecerii, imi placea nespus dansul si aveam mereu glumele la mine. Asa am cucerit-o pe sotia mea Paula. Ne-am cunoscut la un eveniment social, descoperindu-ne un prieten comun care ne-a facut cunostinta. Nici nu stiu de unde imi venea inspiratia, insa toata seara am facut-o sa rada pana la lacrimi. In primul rand ne-am amuzat de coincidenta de nume: Paula si Paul.
Din acea zi am ramas nedespartiti. Ne-am casatorit dupa cateva luni de logodna, facuta asa ca sa respectam etapele traditionale. Aveam 25 de ani, iar ea 23 si aproape 10 ani am trait o poveste de iubire…ca-n povesti.
Singura noastra suparare era ca in ciuda incercarilor si tratamentelor disponibile la vremea aceea, Paula nu ramanea insarcinata. Eu o tot asiguram ca nu e nicio problema pentru mine. Ea era viata mea, nu-mi pasa daca ramaneam tot numai noi doi sa ne ducem vietile mai departe si sa imbatranim impreuna. Insa ea era din ce in ce mai deprimata si eram foarte ingrijorat.
Intr-o primavara, am organizat o excursie surpriza si am dus-o la cea mai mare rezervatie naturala de maci din tara. Aceste flori salbatice erau preferatele ei. Ii semanau intrucatva, fiind delicate la infatisare, insa suficient puternice incat sa reziste vanturilor. Nu voi uita in veci expresia de pe chipul sotiei mele in clipa in care a vazut macii. Sarea, tipa de bucurie, ba chiar m-a luat de maini si ne-am invartit pana am ametit si ne-am prabusit la pamant. Daca ma intreaba cineva, pot sa ii spun cu siguranta ca acolo l-am conceput pe baiatul nostru, Peter.
Bucuria acelui moment din poiana s-a amplificat de mii de ori la aflarea vestii ca vom fi parinti. Am inceput imediat pregatirile, ne-am informat despre sarcina, nastere. Paula era fericita si in permanenta miscare. Starea aceasta nu a tinut mult insa. Curand, a inceput sa aiba greturi, stari de voma, dureri in zona abdominala si obosea repede. Medicul i-a prescris repaus total pentru tot restul sarcinii. Uneori ma intreb de unde a avut puterea sa reziste si sa-si pastreze zambetul.
Nasterea a fost dificila, insa ne asteptam cumva sa se intample astfel. Dar nu ma asteptam sa o pierd. Nu mi-am pus in niciun moment aceasta problema. M-a prins complet nepregatit. Cand doctorul a iesit din sala de nasteri si m-a privit, am inteles ca avea sa-mi spuna ceva ce avea sa-mi schimbe viata. Sa ma ierte Dumnezeu, insa m-am gandit ca poate nu e vorba despre ea. Am murit putin in acele clipe si ceea ce m-a readus la viata a fost bineinteles vederea baiatului meu. L-am luat in brate si ne-am privit ochi in ochi. A fost mai mult decat atat, parca ne-am privit in suflete. I-am promis ca voi avea grija de el si ca-i voi fi si tata si mama.
Gandindu-ma retrospectiv, poate ca ar fi trebuit sa aduc o prezenta feminina in viata lui. Dar nu am putut, m-am salbaticit intr-un fel si nu m-am mai apropiat de o alta femeie. Munca si cresterea lui Peter au devenit singurele mele scopuri. Si cred ca lucrurile au iesit bine pana la urma, am avut amandoi un inger pazitor. Iar Peter a fost extrem de norocos sa se indragosteasca si sa se casatoreasca cu o femeie extraordinara. Cand mi-a prezentat-o razand (“Ea e Petra. Avem acelasi nume, ca tine si mama!”), am stiut ca e fericit si ca mi-am incheiat o parte din menire. 30 de ani trecusera ca un vis.
Devenind bunic, am decis sa ma retrag din activitate si sa-i ajut cum ma pricepeam mai bine, lasandu-l pe Peter sa preia firma de arhitectura. Robert a fost un copil cuminte si ar fi meritat sa aiba parte de mama lui mai mult timp…
In acel moment nu m-am mai putut abtine si l-am intrerupt, exclamand:
‘- Va rog sa nu imi spuneti ca si Robert si-a pierdut mama!’
‘- Oh, ba da. De aceea am spus ca am trecut prin doua astfel de experiente. Robert abia implinise un an cand Petra a incept sa aiba din ce in ce mai des ameteli. Diagnosticul a fost necrutator: leucemie. A luptat 10 luni. Acum cand le vizitam locurile de odihna, si eu si Peter suntem de acord ca cele doua mame s-ar fi inteles de minune. Si Petrei ii placeau mult de tot macii, asa ca le-am decorat pietrele de mormant cu aceste flori. Asadar aceasta ar fi istoria macilor’, isi incheie Paul Stone emotionanta poveste.
‘- Va multumesc mult pentru ca mi-ati impartasit aceste lucruri dureroase. Nu il cunosc pe fiul dumneavoastra, insa cu siguranta nepotul este un copil nemaipomenit.’
‘-Da, insa dupa cum vedeti, are nevoie de o mama’, arata interlocutorul meu spre zona unde Laura si Robert incercau sa o faca pe Lili (care se trezise intre timp) sa rada, aratandu-i o jucarie zornaitoare.
Ridicandu-ma de pe banca, am dat nas in nas cu Rose Carpenter, care iesise si ea la o plimbare. Le-am facut cunostinta celor doi si i-am lasat sa continue conversatia. Cine stie, poate ca din vorba in vorba, ar fi ajuns sa-si aminteasca de fratele, respectiv iubitul pierdut.
Am schimbat cateva cuvinte cu Laura, reprogramand interviul, si i-am parasit cu gandul la misterioasele motive pentru care unele destine par a fi trase la indigo.
Stone Rock’d Poppies – Sharon Cummings
***
Indreptandu-ma spre iesirea din parc, l-am remarcat imediat. Parea un barbat de varsta mijlocie, bine imbracat, desi hainele aratau putin cam mototolite. Statea pe prima banca de pe aleea principala, cu coatele sprijinite pe genunchi si capul intre maini. Nu-i puteam vedea ochii, insa din miscarea corpului mi-am dat seama ca ar fi putut sa planga. Un minunat exemplar de golden retriever statea cuminte la picioarele lui si il privea cu intelegere. M-am apropiat si am vazut langa el pe banca o carte asezata deschisa cu copertile in sus. Am apucat sa vad ca autoarea era o femeie, dupa portretul de pe spatele cartii si titlul: “Muzica ne-a hranit iubirea“. Am decis ca nu puteam sa-i invadez spatiul privat in acele momente, asa ca mi-am continuat drumul spre poarta parcului. Sigur ca m-am departat cu speranta ca aveam sa gasesc prilejul de a afla ce poveste ascundea in sine acel barbat.
The World in My Words 