Nud cu flori

Nud cu flori_aureliachisuro

Flori cu nud aureliachisu.ro

Statea pe aceeasi banca pe care o mai vazusem in urma cu cateva zile. Cu o carte in mana si privirea pierduta in zare. Din cand in cand, fixa cate un copil sau o pasare care treceau pe langa ea si un zambet frumos ii aparea pe buze de fiecare data.

M-am apropiat si am salutat-o. A tresarit, dar mi-a zambit cu caldura.

“-Pot sa ma asez langa dumneavoastra?”

“-Sigur ca da!”

“-V-am mai vazut in parc. Veniti des?”

“-Cand si cand, mai mult cand ma coplesesc amintirile.” A facut o pauza mai lunga, a respirat adanc, apoi mi-a marturisit:

“-Astazi sunt 50 de ani de cand mi-am pierdut iubirea vietii mele.”

“-Imi pare rau, trebuie sa va fie foarte greu. Dupa varsta pe care o aratati, nu ati avut prea mult timp impreuna. A fost bolnav, de ce a murit asa de tanar?” am intrebat eu poate cu o doza cam mare de curiozitate.

“-A, nu, el a murit abia acum un an. Cred ca am citit in ziare. Era fotograful George Stone. Poate ati auzit de el, un talent innascut pentru fotografie si din fericire a ajuns sa fie si cunoscut si premiat.”

“-Cum sa nu il cunosc! Am avut chiar prilejul sa-i iau un scurt interviu pentru ziarul la care lucram in urma cu vreo 2 ani. Sunt jurnalista, Amalia Fisher ma numesc”, am raspuns entuziasmata de coincidenta incredibila.

“-Eu sunt Rose Carpenter, dar pe vremea cand l-am cunoscut pe George ma numeam Temple.”

“-Sunt indiscreta daca va intreb cum l-ati cunoscut?”

“-Deloc. Poate chiar mi-ar face bine sa mai povestesc cuiva. Am tinut totul in mine atata vreme si nici macar nu stiu de ce.”

Rose isi aduna pentru cateva momente gandurile si incepu o poveste pe care am ascultat-o fara sa ma misc si fara sa imi dau seama cum trece timpul.

Eram o tanara asistenta medicala, multumita de faptul ca aveam o familie iubitoare, un acoperis deasupra capului si suficienti bani cat sa traiesc decent. La 23 de ani, viata mi se parea o minunatie. In ciuda a ceea ce vedeam in spital, firea mea optimista nu ma lasa sa-mi pierd buna dispozitie. Nu pot sa zic insa ca eram foarte sociabila, imi placea mai degraba sa ma retrag intr-un colt sa citesc decat sa fac conversatie despre ultima moda de la Paris.

Veneam adesea in parc, lucram la micul spital din apropiere, imi arata ea o cladire in care acum functiona o clinica de cartier. Parcul acesta era aici si acum o jumatate de secol, doar bancile si stalpii de iluminat au fost schimbati de vreo doua ori. Chiar aici, pe acesta banca stateam intr-o dupa amiaza de primavara tarzie. Parca simt si acum aerul parfumat si vantul care-mi facea parul sa se razvrateasca.

Am auzit deodata o voce calda barbateasca si cand am ridicat privirea am nimerit in cei mai adanci si frumosi ochi negri pe care-i vazusem vreodata. Ma intrebase daca ma poate fotografia, iar eu inca ma uitam fix la el si nu-mi gaseam cuvintele. Intr-un final, am inclinat capul, asa ca el s-a asezat intr-o pozitie convenabila si a apasat pe declansator. Nu a fost multumit, si m-a rugat apoi sa stau in diferite pozitii pana cand, luand aparatul din fata ochilor, i-am vazut un zambet larg de multumire.

“O sa fie o nebunie de fotografie. Sunteti deosebit de frumoasa. In special zambetul m-a terminat. Eu sunt George si sunt fericit ca astazi din toate zilele am venit in acest parc.”

“Eu sunt Rose. Primesc si eu fotografiile?”

“Desigur, uite adresa si telefonul meu. Sunt gata cam intr-o saptamana”.

“Bine, multumesc”, i-am zis si m-am uitat cum pleaca, urmarindu-l pana cand silueta i-a disparut in departare.

In saptamana aceea cred ca i-am visat ochii in fiecare noapte. Totusi, la finalul ei, nu am avut curaj sa il sun si asa a mai trecut o saptamana. Dar a venit el sa ma caute in parc si astfel am inceput sa ne cunoastem. Stia cum sa scoata din mine totul. Ii raspundeam la orice intrebare fara sa-i pot ascunde nimic. Ma obisnuisem cu discutiile noastre si abia asteptam sa ies din tura ca sa vin sa ne intalnim.

Intr-o buna zi, mi-a luat mana si m-a intrebat daca vreau sa-i vad studioul unde facea fotografii si unde si locuia de altfel. Am acceptat tremurand de emotie. Undeva in adancul sufletului stiam ce urmeaza. M-am daruit cu o pasiune de care nu ma credeam in stare si sa devin a lui a fost cel mai frumos lucru care mi se intamplase pana atunci. Nu m-am mai gandit la nimic, la buna mea crestere, la regulile sociale, la viitorul meu.

Au urmat aproape doi ani de fericire pura. Nu aveam mult timp impreuna, pentru ca ne vedeam pe ascuns. Nici nu stiu cum am reusit sa nu trezesc suspiciunile mamei. Sau poate ca ea a stiut tot timpul, insa vazandu-ma infloritoare, nu a zis nimic.

In acest timp mi-a facut multe fotografii. Imi spunea ca sunt muza lui preferata. Mie mi se strangea putin inima, pentru ca undeva in adancul sufletului speram sa fiu singura lui muza. Dar nu am facut un caz din asta, nu era omul care sa suporte manifestari inutile de gelozie.

Imi aduc aminte ca una dintre cele mai reusite fotografii a fost facuta intr-o dimineata, cand reusisem sa petrecem toata noaptea impreuna. Am coborat din pat, goala, caci nu ma lasa sa pun nimic pe mine cand eram impreuna, si am vazut pe masa un buchet imens de trandafiri – florile mele preferate, doar ma cheama Rose 🙂 Le-am luat in brate si mi-am bagat nasul in ele inspirandu-le parfumul ametitor. Am auzit sunetul declansatorului de undeva din spatele meu si glasul lui George: “Te iubesc, Rose”.

Mi-au dat lacrimile. A fost prima si singura data cand mi-a spus aceste vorbe, dar nu am incetat niciodata sa le cred, chiar daca nu le-a repetat. Eu i-am spus ca il iubesc mult mai tarziu, cand incepusem sa ma gandesc la un viitor cu el, si de fiecare data cand il asiguram de sentimentele mele, zambea si ma saruta pe crestetul capului.

Intr-o zi in care nu ne vorbisem sa ne intalnim, mi s-a facut brusc dor de banca “noastra” din parc si am dat o fuga pana acolo. Inainte sa ma asez, m-am uitat in jur si am inlemnit vazandu-l pe George cateva zeci de metri mai incolo, vorbind cu o domnisoara. Nu stiam ce sa fac. Am ales, din lasitate, sa ma ascund. Am luat-o pe o alee paralela si m-am apropiat, nescapandu-i din ochi. Ceva mi se parea familiar. Dintr-o data, am realizat ce, cand l-am vazut fixand obiectivul asupra fetei si incepand sa o fotografieze. Apoi i-a spus ceva si din roseata obrajilor ei mi-am dat seama ca fusese probabil un compliment. Au continuat sa vorbeasca o vreme, sezand pe banca. Apoi s-au ridicat si au plecat spre iesirea din parc. I-am urmarit cu picioarele tremurand. George nu m-a vazut, iar eu m-am apropiat cat am putut de mult. Picioarele ma duceau singure, caci ele stiau drumul. Se indreptau spre studioul foto. Am stat acolo, in strada, mai bine de o ora pana cand fata a coborat, si nu arata ca dupa o sesiune foto, asta pot sa-ti garantez.

In acel moment am simtit cum inima mea se rupe pur si simplu in bucati. Nimic nu ma pregatise pentru acest moment. Si am fost lasa in continuare, am fugit si nu l-am mai vazut niciodata. El a incercat sa ma sune, sa ma caute la spital, insa am reusit de fiecare data sa fac in asa fel incat sa nu dea de mine. Intr-un sfarsit, cred ca a inteles sau poate doar a renuntat.

Si asa am adaugat o poveste de dragoste fara final fericit in istoria iubirilor omenesti.

Rose se opri, parca ostenita de efortul la care se supusese rememorand toata istoria.

Mie imi curgeau lacrimile pe obraji. Vrand sa rup tacerea, am pus singura intrebare care mi-a venit in minte:

“-Cum ati supravietuit?”

Rose rase usor si dand din cap, zise:

“-M-am casatorit cu un barbat inteligent si cultivat, care mi-a fost cel mai bun prieten, dar pentru care nu am simtit niciun fel de pasiune. Am fost cu adevarat norocoasa. M-a tratat mereu cu respect si desi nu am avut copii si nu am fost prea dragastoasa cu el, nu s-a plans niciodata. Am avut 40 de ani minunati de casatorie, din multe puncte de vedere. Chiar daca nu am fost niciunul usa de biserica”, mai adauga ea, surazand sagalnic, facandu-ma sa sar in sus:

“-Ce vreti sa spuneti?”

“Nimic, doar ca prima data cand am aflat ca John ma inseala, am vrut sa fug din nou. Dupa care, am respirat adanc, m-am gandit mai bine, si am ales sa discut cu el deschis despre ce se intampla. Si bine am facut. Mi-a explicat cu calm ca e firesc sa simta nevoia sa relationeze si cu alte femei, dar ca alegerea lui e facuta, nu intentioneaza sa divortam si sa umble din nevasta in nevasta. Si mi-a spus senin ca pot face acelasi lucru daca doresc. Asa ca am avut si eu partea mea de aventura. In mod paradoxal insa, cu trecerea anilor, mi-am dat seama ca fusese pentru amandoi cea mai buna solutie pentru a putea sa trecem impreuna prin viata conjugala, recunoscandu-ne onest limitele si slabiciunile.”

“-Sunt un pic surprinsa de ce imi relatati, tema infidelitatii este si a fost de actualitate. Si ea e tratata cu multa ipocrizie, mai degraba e un subiect dezbatut in soapta, de parca in felul acesta ar disparea sau ar fi inteles. Am o nelamurire insa, de ce nu ati putut trece si peste tradarea lui George?”

“Pentru ca pe el il iubeam. In el am avut incredere oarba si atunci cand am pierdut increderea, am pierdut totul. Nu regret niciuna din deciziile luate. Asa a fost sa fie povestea noastra. Insa am iertat totul, pentru ca iubirea a fost mai puternica”.

“-Va marturisesc ceva de care tocmai mi-am dat seama. Cand i-am luat interviul, am avut voie sa-i pun doar trei intrebari. Nici nu stiam ce sa-l intreb mai intai. Nu stiu de unde mi-a venit sa-l intreb care e fotografia lui preferata. Si mi-a aratat-o exact pe aceea pe care mi-ati descris-o. Mi-a spus ca se numeste ‘Nud cu flori’. Poate nu cunoasteti acest amanunt, este singura fotografie pe care a refuzat sa o expuna vreodata public si mi-a spus ca ea va fi lasata prin testament femeii din fotografie.”

“-Nu am stiut asta”, sopti Rose cu vocea inecata de emotie.

“Si va mai spun ca a doua intrebare a fost, evident, cine este femeia din fotografie. Iar el mi-a raspuns ca acea femeie este iubirea vietii lui. Stiti desigur ca nu s-a casatorit niciodata.”

“-Da, asta am aflat din necrologul sau. Care a fost a treia intrebare?”

“-Ca o tanara naiva ce eram, am intrebat lipsita de tact cum de a pierdut-o pe acea femeie. S-a ridicat brusc din fotoliu, mi-a raspuns sec: ‘De prost’ si mi-a spus ca interviul a luat sfarsit.”

Rose rase cu pofta: “Da, il recunosc in acest raspuns”. Apoi, vazandu-ma un pic descumpanita de intorsaturile acestei istorisiri, ma batu usor pe mana spunand:

“-Sper ca aceasta poveste sa nu te faca sa-ti pierzi increderea in forta dragostei. Orice iubire, indiferent de detaliile care o diferentiaza de altele, este in esenta desavarsita. Sa nu uiti asta si sa nu-ti para rau de nicio iubire pierduta, caci in realitate nu exista o pierdere. Vorba aceea, dragostea nu moare niciodata.”

“Asa este”, am intarit, “nu moare niciodata.”

***

Am ajutat-o pe Rose sa recupereze fotografia de la executorii testamentari ai lui George Stone. A fost vizibil miscata revazandu-se in plina tinerete, intr-un moment cand toata fiinta ei emana fericire.

Pana la urma, de aceea se si fac fotografii cu femei indragostite. Spre a capta pentru eternitate astfel de momente, cand totul capata sens si ne simtim mai aproape de Dumnezeu.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s