Povestea bogatiilor din varful muntelui

Era odata o pastorita tanara si frumoasa, care isi petrecea zilele cu mica sa turma de capre pe cel mai inalt munte din tara ei. Se spunea ca cine ajungea in varful acelui munte, avea sa gaseasca acolo bogatii nepretuite.

Asa se face ca pe langa gospodaria pastoritei treceau adesea oameni in drum spre culme, in cautarea bogatiilor promise. Fata ii ospata cu drag si le dorea tuturor sa isi atinga tinta calatoriei. Dar niciunul nu se intorcea fericit de acolo. An dupa an, se perindau prin fata ei oameni plini de speranta la gandul a ce ii astepta pe munte si coborau oameni dezamagiti si obositi. Niciunul nu voia sa-si marturiseasca experienta, asa ca fata ii lasa in pace. Le oferea mancare sa-si aline foamea si apa sa-si potoleasca setea, iar apoi le ura drum bun spre casa.

Vazand atatia oameni carora le fusesera inselate asteptarile, pastorita hotari ca nu avea sens sa incerce a urca vreodata pana in varful muntelui. Se intreba insa de multe ori ce nenorocire ii astepta acolo sus pe temerarii calatori.

Intr-o buna zi, la stana ei poposi un tanar chipes si cu inima plina de bucurie. Statura de vorba, asa cum facea cu fiecare oaspete, dar fiindca fetei tare ii mai placu de baiat, incerca sa-l previna despre ceea ce l-ar putea astepta. Tanarul o asigura insa ca nu se temea si ii promise ca se va intoarce cu istorisiri din calatorie si ca poate o va convinge si pe ea sa-l insoteasca a doua oara.

Isi luara asadar ramas-bun. Fata ofta in sinea ei, caci si-l inchipuia pe baiatul acela vesel revenind cu deznadejdea pe chip.

Tanarul isi vazu de drum si dupa un timp vazu in departare un palat stralucitor. Parea poleit cu aur, insa cand se apropie vazu ca de fapt era facut cu totul si cu totul din aur.

Intra in palat si aproape ca nu-si crezu ochilor. Sala imensa in care patrunsese era plina de tot felul de barbati si femei imbracati in straie scumpe, impodobiti cu bijuterii din pietre pretioase, care sedeau la mese si se infruptau din cele mai alese mancaruri si bauturi. Undeva intr-un colt al salii, o femeie de o frumusete rapitoare sedea intr-un jilt din aur masiv isi privea oaspetii cu o privire stranie. Din cand in cand, striga la cate unul din oamenii aceia, iar cel strigat lasa atunci tot ce facea si cu tristete in ochi se indrepta de indata spre iesire si parasea palatul.

Deodata, stapana palatului il zari pe tanarul nostru si veni spre el cu zambetul pe buze.

“- Bine ai venit!” il intampina ea. “Asaza-te la masa si alege tot ce-ti pofteste inima. Apoi vino cu mine si te voi imbraca in cele mai fine matasuri. Dar sa stii ca sunt doua reguli pe care trebuie sa le respecti: prima este ca nu ai voie sa ma iesi din palat pana nu iti voi spune eu si a doua ca atunci cand iti voi spune sa pleci, pleci imediat si nu te mai intorci niciodata aici.”

“Multumesc pentru darurile oferite”, raspunse calatorul. “Eu insa sunt in cautarea unor bogatii nepretuite, iar aici nu vad decat lucruri ce pot fi cumparate in multe locuri de pe lumea aceasta. Iti spun ziua buna si imi continui calatoria.”

Femeia incerca sa-l opreasca, zicandu-i ca nu e nimic de aflat dincolo de palatul ei, insa tanarul isi vazu de drum. Dadu ocol palatului si intr-adevar nu gasi decat niste gradini paraginite. Departandu-se insa de palat, descoperi o carare ingusta si abrupta ce se afunda intr-o padure deasa. O lua pe acolo fara sa stea prea mult pe ganduri.

Merse ce merse, urcand neobosit, pana cand se lasa intunericul. Facu popas si isi petrecu noaptea in mijlocul naturii, visandu-se pe culmea unui munte, cu fata spre soare si vantul trecandu-i prin par. Se trezi in zori plin de nerabdare si isi relua urcusul. In scurta vreme ajunse intr-un luminis ridicat deasupra copacilor. Acesta se deschidea catre toate zarile, si tanarul isi dadu seama ca ajunsese la capatul calatoriei, exact in varful muntelui. Se aseza cu fata spre rasarit pe o lespede de piatra lata si lunga ca o bancuta si astepta sa vada soarele.

Cum statea el asa, vazu apropiindu-se un batran in straie cam ponosite, dar curate si cu un aspect ingrijit.

“Mare minune sa te vad, baiete! De cand vin in acest loc nu am mai intalnit picior de om”, ii zise acesta pe post de salut.

Tanarul se ridica sa-i ofere loc pe piatra si raspunse:

“Am pornit in cautarea bogatiilor nepretuite si nu le-am gasit in palatul aurit, asa ca pasii m-au adus aici. Iar acum incerc sa-mi dau seama daca este ceva de gasit.”

Batranul zambi larg si ii spuse: “Sa ne asezam si sa asteptam”.

In timp ce sedeau ei asa, batranul il intreba ce facea stapana palatului. Tanarul ii relata ce vazuse la palat si il intreba la randul sau pe batran de unde o stia pe femeia aceea.

Batranul tacu pentru cateva minute, iar apoi incepu sa povesteasca:

“Femeia aceea este sotia mea. Am plecat impreuna in urma cu multi ani in cautarea unei vieti mai bune, si asa am ajuns si noi la palatul de aur.

Acolo am gasit o batrana cazuta la pat si am stat o perioada sa avem grija de ea. Nevestei mele a inceput sa-i placa traiul usor de la palat. Nu am aflat nici pana acum de unde veneau mancarea, bautura, bijuteriile, hainele si toate celelalte bogatii. Apareau ca prin minune. Si a doua zi toate lucrurile folosite erau curate si asezate la locul lor. 

Am incercat sa-i spun sa plecam mai departe, caci nu vedeam sensul traiului nostru de huzur si simteam ca nu acolo era ceea ce cautam. Dar batrana ii tot spunea despre puterile acelui loc, despre cum putea sa ramana vesnic tanara daca si-ar pune o astfel de dorinta, o ispitea cu faptul ca ea va ramane stapana palatului dupa moartea batranei.

Toate acestea s-au intamplat, dar pretul a fost ca sotia mea nu a mai putut parasi palatul (de altfel, nici nu isi dorea acest lucru). Oamenii au inceput sa soseasca si palatul s-a umplut. Noua stapana si-a intrat bine in rol si in curand eu nici nu mai existam pentru ea.

Atunci cand i-am zis ca plec, nu-i venea sa creada ca vreau sa parasesc acel ‘paradis’. Mi s-a rupt inima sa o las acolo, insa zadarnic am incercat sa o conving sa mearga cu mine. I-am spus ca o voi astepta in varful muntelui si ca sper sa o revad intr-o buna zi. Mi-am ridicat o casa nu departe de acest loc si de atunci vin aici in fiecare dimineata la rasarit si in fiecare seara la apus. Inca o astept.”

Dupa aceasta, cei doi pastrara o liniste deplina.

Incet-incet, lumina se schimba si sub privirile lor soarele dadu startul unei noi zile. Sub adierea unui vant bland si cu fata incalzita de razele solare, tanarul simti pana in adancul sufletului ca isi atinsese tinta calatoriei. Plin de entuziasm, ii spuse batranului: “Am venit pana la capatul lumii ca sa aflu ca toate bogatiile de care am nevoie, le am deja in mine.”

Batranul dadu din cap incuviintandu-i spusele si adauga: “Dar este minunat sa ne readucem din cand in cand aminte de aceasta”.

Pe cand soarele se ridicase deasupra orizontului, tanarul isi lua ramas-bun si ii spuse batranului ca se vor revedea si ca spera ca data urmatoare sa nu mai urce singur pana in varf.

Pe drumul de intoarcere, trecu si prin fata palatului. Cu surprindere, o vazu pe stapana palatului stand in pragul usii. Ea il intreba daca a gasit ceea ce cauta. Tanarul ii raspunse afirmativ, dupa care dadu sa plece. Apoi se razgandi si ii spunse femeii: “Sotul dumitale inca te asteapta.”

Sosind la stana pastoritei, aceasta tare se bucura cand il vazu teafar si neschimbat la chip si suflet. Si cum bucuria revederii fu reciproca, cei doi se veselira si se iubira o saptamana intreaga. Fata vru sa stie totul despre calatorie, insa tanarul ii spuse doar ca el gasise ce cautase si ca atunci cand se va simti pregatita, el o va insoti pana in varful muntelui.

Asa se face ca intr-o buna zi, cei doi pornira intr-o noua calatorie pe drumul de acum stiut. Ajunsi in fata palatului de aur, pastorita intreba ce se gaseste inauntru, iar tanarul ii descrise ce vazuse. Atunci fata decise pe loc ca nu e nimic interesant pentru ea.

Tocmai cand se pregateau sa-si continue drumul, se deschise usa palatului si in prag aparu stapana acestuia. Ii privi lung cum se tineau de mana si in inima ei se nascu un dor atat de mare, incat spuse cu voce tare: “Asteptati, luati-ma si pe mine cu voi!” Pasind in afara palatului, se auzi deodata un zgomot asurzitor si in cateva clipe palatul si orice urma a sa disparusera. In locul acela ramase numai o multime de oameni dezorientati.

Dupa ce isi revenira din socul intamplarii la care fusesera martori, cei doi tineri vazura cum spre ei se indrepta o batrana. O recunoscura dupa ochi – stapana palatului revenise la adevarata ei infatisare.

Plecara impreuna si ajunsera in varf putin inainte de apus. Batranul statea pe piatra, dar cum ii zari, sari in picioare ca si cand ar fi fost in floarea tineretii. Forta emotiilor ce emanau din cei doi soti, iscate de revederea dupa atata amar de ani, putea fi parca palpata.

Lasand cuvintele pentru mai tarziu, cele doua cupluri se asezara pe banca suficient de incapatoare si se cufundara in atmosfera finalului de zi.

Miracolul simplu al coborarii si urcarii soarelui se dovedi suficient pentru a le reaminti despre locul unde fiecare dintre ei avea sa-si gaseasca bogatiile vietii.

Din acel moment, niciunul din ei nu mai privi cu indiferenta soarele.

Source: www.desktopwallpapers4.me

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s